40 de zile în România – Nu mă mai ascultă corpul

N-am să fiu mincinos. Îmi e bine la schit. Mâncarea e mâncare, domeniul relaxant e domeniu relaxant, nu fac treabă decât dacă mă ofer, călugării nu îmi spun nimic. Dacă n-aș avea un plan de dus la final, cel cu 40 de zile, aș sta mult mai mult aici. Dar nu prea mai merge așa, azi e ziua plecării. Evident, nu înainte de a respecta ce am promis. Mă trezesc și sar direct pe motor, iau drona cu mine și mă duc în vârful dealului, în capătul viei, să fac niște clipuri video pe care să i le dau părintelui Damaschin. În contrapartidă, înainte de masa de la ora 10 la care aveam să balotez niște fasole verde cu mujdei de usturoi de stătea mâța-n coadă, părintele se oferă să îmi arate niște zone din preajma mănăstirii. Urcăm pe la Cotnari, pe dealuri, să văd miile de hectare de vie, pe marginea pădurilor, vreo două ore de explorat din mașină peisajele de lângă Cucuteni. Știa el Ștefan cel Mare ce știa de și-a făcut drum pe acolo.

E gata, experiența la schit e la final, dar cu siguranță voi mai reveni aici. Mă îmbrac cu hainele de motor, îmi iau costumul și ghetele, casca și mănușile să plec. Salut pe toată lumea, ies pe poartă și merg cam 500 de metri până trag pe dreapta. Sunt incredibil de obosit. Rupt, nu altfel. Am dormit excelent la schit, mult, dar nu e suficient. Am ajuns în punctul în care oboseala s-a acumulat și nu mai merge să-mi dau refresh doar cu două nopți în care dorm bine și două zile în care stau cu cracii-n sus, la soare. Simt asta de aproape o săptămână, am peste trei săptămâni de drum, m-au zăpăcit și ploile în prima parte, a fost și stresul constant al găsirii locurilor de dormit, plecatul în aproape fiecare dimineață pe o rută nouă, au fost și drumuri grele. Și m-a ajuns, cum se spune.

Am tot stat să mă gândesc cum a fost anii trecuți. Pentru că, de exemplu, atunci când m-am întors din Mongolia băgam o mie de kilometri pe zi. Fără zile pauză. Am ieșit din Mongolia prin vest și îi dădeam, 900-1000 de kilometri în fiecare zi, de am terminat Rusia și am intrat în Ucraina în sub o săptămână. Și unde mai pui că eram pe F 850 GS, o motocicletă mai puțin confortabilă decât cea cu care merg acum. În Siberia, nu mai spun. Aveam 500-600 de kilometri pe zi pe Drumul Oaselor, dar erau solicitanți. Treceri prin apă, drum cu nisip, noroaie. Și n-am fost așa cum sunt acum.

Probabil că explicația e dată de lipsa elementului nou. Am căutat, până acum, să văd locuri noi printr-o Românie pe care oricum o vizitasem masiv. Și cu mașina, și cu trenul, dar și cu motocicleta. În mare parte am reușit, însă țara e mică, e imposibil – mă rog, nu e imposibil, e doar foarte greu – să stai pe drumuri 40 de zile și să nu atingi locuri în care ai mai fost. Da, mi-a plăcut să merg pe vârf de munte prin Bucovina sau să zac prin Breb, dar drumurile de legătură până acolo le cunosc ca-n palmă, am mai fost pe ele de zeci de ori. Și nu exagerez. Și e cam la fel cu toate zonele în care am mers în călătoria asta. Punctele finale, destinațiile, au fost în mare parte noi pentru mine. Dar cea mai mare parte a drumurilor până la ele, nu. Am mai mers, de foarte multe ori.

Și cred că asta e, lipsește elementul de nou pe care l-am avut în Mongolia, în Siberia, chiar și anul trecut prin Carpații Ucrainei și prin Belarus. Că Mongolia m-a distrus fizic, am slăbit de ai fi spus că m-am asociat cu Sișu la treabă. Opream seara și abia puteam să dau ghetele jos din picioare de obosit ce eram din cauza drumurilor îngrozitor de grele. Dar era totul nou. Mergeam o zi întreagă, 8-10-12 ore, și vedeam chestii extrem de mișto și noi, pe care nu le mai văzusem, chestii care mă fascinau. De Siberia nici nu mai zic, că doar visam să ajung acolo. Și tot așa. Deși toată lumea spunea că e plictisitor, drumul prin sudul Rusiei și nordul Kazahstanului spre România a fost, pentru mine, minunat. Cu trecerea Altailor, cu trecerea Uralilor, chiar și cu drumurile alea drepte în care trebuia să depășesc sute de TIR-uri pe zi. Când nu era ceva nou și frumos era doar ceva nou. Și era suficient.

Și mi-am mai dat seama că asta e buba mea. Rutina. Sau nu știu dacă e rutină, nu cred că e ăsta cuvântul potrivit. Monotonia care se instalează atunci când fac de mai multe ori exact același lucru. Sună ciudat, mai ales de la mine, om care în ultimii ani a mers de patru ori prin Moscova cu plăcere și de două ori prin New York cu aceeași plăcere. Doar că asta e altceva, sunt orașe uriașe, ai ce vedea diferit de fiecare dată. Dar pe DN2 ce să văd diferit? Un accident nou la Tișița? Prețul benzinei la Socarul din Roman? Bucovina e mișto de leșini, faci cădere de calciu. Drumul e impecabil, e totul ca-n cărți. Dar cred că ajung de la Suceava la Vatra Dornei și cu ochii închiși, știu fiecare sat, fiecare curbă, fiecare groapă din drum. Și asta e valabil cam pentru toată țara, mă rog, în porțiunile frumoase. Că nu mă interesează să știu peisajele dintre Corabia și Măgurele sau priveliștea de pe drumul care leagă Aradul de Timișoara.

Așa că, în ciuda faptului că toate destinațiile mele de până acum au fost faine rău, în ciuda faptului că nu regret nimic, ba din contră, problema e că până la ele sunt nevoit să suport calvarul ăsta. Și da, știu că teoretic pot să merg ca Avram Iancu prin munți, doar pe forestiere. Și da, știu că merg pe o motocicletă extrem de confortabilă, care face mult din muncă pentru mine, și că alții n-au bani nici de bomboane și le șade musca pe pleoape. Dar asta nu schimbă problema.

Motiv pentru care acum mă gândesc serios la o schimbare a abordării. Mai am, nici nu știu, vreo două săptămâni. O să cobor spre Harghita și Covasna, mă duc spre Banat, cobor către Dunăre, mă întorc prin centru, merg și prin Dobrogea. Mai am ceva, dar o să gestionez altfel. Îmi stabilesc un cartier general pentru trei zile pe undeva, iar de acolo fac trasee scurte pe o rază de, să zicem, 50-70 de kilometri. Și nu mai am stresul locului de dormi în fiecare seară, unde mai pui că țin și motocicleta mai ușoară, deci mă pot cocoța în locuri și mai grele. Și tot așa. Asta îmi propun, să vedem acum dacă o să meargă. Cert e că așa vlăguit, lipsit de energie, nu m-am simțit niciodată. Entuziasmul există, că altfel capitulam și mă întorceam acasă, dar nu prea mă mai ascultă trupul.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort
• Pe munte, la schit
• Căzături și cartofi noi
• Cazare la schit
• Cu sapa-n mână

[instagram-feed]