Canada #SoulFuel – How I Met Your Mother

Eram prin aprilie parcă, abia întors după ce am petrecut un anotimp în Columbia. Eram la petrecerea de deschidere a noului sediu MOTO-HUB BMW Motorrad și stăteam la o cola și un fursec, de vorbă, cu Ionuț. Îl știți pe Ionuț, e șeful BMW Motorrad România. Ionuț cel care are un rol important în toate plecările mele cu motocicleta, de la Siberia și Mongolia, de la Belarus și Georgia, de la SUA și Columbia. Și tot așa.

”Băi, Ionuț! Mă gândeam, că știu că am mai vorbit noi acum câțiva ani, să fac la vară o tură cu motocicleta prin Canada”.
”Nu sună rău. Merge un R 18 acolo. Un B sau un Transcontinental”.
”Merge, nu zic nu”.

După zece minute, deși nu cred c-au fost zece, mă găsește Ionuț printre oameni pe acolo cu mesajul de confirmare. Gata, s-a discutat cu BMW Motorrad Canada și se face, se face cu un R 18 B. Ce vorbești, nene…

Și uite așa am început să mă documentez, ce-i drept cam leneș, despre o țară în care nu credeam că o să vreau să merg cu motocicleta dacă mă întrebai acum câțiva ani. Știam că trebuia să zbor în Toronto, acolo e biroul central BMW Motorrad Canada, iar planul călătoriei să demareze de acolo. Păi, simplu. Toronto e în Ontario, Ontario e de patru ori cât România (serios, 1 milion de km pătrați vs 240.000 de km pătrați), pe acolo mă plimb. Cât de simplu, nu? Nu!

Fast forward spre mijlocul lui iulie. Sunt în București și am decis plecarea. E pe 13 iulie, de la Otopeni, cu LOT Polish Airlines. Cel mai ieftin bilet, ”doar” vreo 4100 de lei, dar și destul de apetisant. Am mai fost aproape de a zbura cu LOT lung curier, știu că au 787 Dreamliner, variantele -8 și -9, n-am auzit să fie reclamații masive, deci are să fie bine. Unde mai pui că am escală (deh, lungă, vreo 8 ore) în Varșovia, iar de acolo mai zbor doar vreo 9 ore. Păi după Los Angeles, Buenos Aires și Bogota, adică 12, 13 și 14 ore de zbor, astea nouă ore sunt nimic, nu? Nu!

Măi oameni, de la București la Varșovia a fost parfum. În Varșovia am moțăit, am frichinit, a fost în regulă. Dar pe avionul ăl mare… Acum să mă credeți pe cuvânt, că eu nu vă mint. Știți că n-am probleme cu oamenii. M-am plimbat peste tot, vreau să mă mai plimb, mi-e absolut imposibil să am ceva cu o categorie de oameni. Cu femeile sau cu bărbații, cu albii, cu asiaticii, cu africanii, cu whatever. Nu pot judeca pe cineva doar pentru că face parte dintr-o categorie din astea pe care le găsim în manualele de biologie de a patra. Unde mai pui că eu îmi doresc să dispară orgoliile inutile și să ne dăm seama că, la nivel de univers, suntem un rahat cu boabe de porumb. Nici măcar. Suntem fix nimic în schema mare a lucrurilor. Să ne mai certăm între noi, să ne detestăm, să ne scuipăm și să ne… ucidem, asta e o tâmpenie colosală. Iar în această notă vă rog să citiți și cele ce urmează, căci nu e vorba despre naționalitatea oamenilor, ci despre faptul că unii dintre noi, cei de pe Pământ, facem mai puține pentru a fi plăcuți, pentru a trăi în armonie, decât alții.

În uriașul 787-9 am nimerit în spate, pe locul 31G. La culoar. Bun, nicio problemă. Însă mi-am dat seama că o să am o problemă în clipa în care de jur împrejurul meu s-a așezat un grup care a urcat în avion pe ultima sută de metri. A fost încă un motiv pentru întârzierea de aproape două ore la decolare, a trebuit să așteptăm avionul care îi aducea pe oamenii ăștia din țara lor îndepărtată, nu puteam pleca să lăsăm 25 de inși la Varșovia. Nu vă zic ce țară, că nu e asta important aici. Așa. Băi, oameni! Hai că asta cu mirositul poate c-o pot pricepe. Ai zburat vreo 10-11 ore, estimez, te-ai stricat, se întâmplă. Nu știu care e probabilitatea să se întâmple întregului grup, dar se întâmplă. Deci mirosul îngrozitor putea fi scuzat, dar restul comportamentului… Scaunele rabatate la decolare, deși săracele stewardese îi implorau să le ridice. Urletele. Țipetele, loviturile aplicate nevestelor, flegmele pe care le dădeau pe jos, muzica pe care o ascultau la volum maxim… Timp de nu mai puțin de nouă ore, aproape fără întrerupere, am avut parte de așa ceva. Din toate direcțiile, 360 de grade. Nici la WC n-am scăpat. Mă duc să iau niște șervețele, că n-aveam. Intru, iau șervețele, ies. După mine intră nevasta unui băiat din grupul menționat. Eu nu mă întorc, rămân la o bârfă cu o stewardesă țiplă căreia i s-a făcut milă de situația în care mă aflam și mi-a propus să îmi facă un gin tonic. Stau două minute cu ea acolo cât prepară băutura, nevasta tipului iese din WC, iar eu dau să intru iar să-mi mai iau niște servețele. Băi oameni… Nu că s-a căcat, să mă scuzați dacă sunteți vreunul la masă. S-a căcat jumătate pe capac, jumătate în vasul de WC. Și n-a tras apa, nene! Efectiv s-a bălegat acolo, și ce balegă!, s-a șters cu un pătrățel de hârtie și a ieșit.

Mie mi-a venit să scot din mine puiul mâncat cu câteva zeci de minute mai devreme, iar săraca fată de la LOT și-a pus mâinile în cap. A chemat o colegă, șefa lor cum ar veni, iar tipa aia a zis să blocheze toaleta complet până aterizăm. Până la urmă cred că s-a sacrificat cineva, că am mai văzut lume intrând.

Mda…

Am terminat interacțiunea cu felul în care ăla care stătea în fața mea era nemulțumit de faptul că se simt genunchii mei prin scaunul lui rabatat complet, motiv pentru care se izbea în el la fiecare cinci minute, să-mi mai trag eu picioarele care oricum erau strivite. N-am zis nimic, ce să zici? Că dacă faci scandal în avion și te bagă ăștia pe vreun no flight list o belești cu două mâini ca veverița. Taci și accepți.

Ultima oră, aproximativ, a trecut cu mine fiind ucis de aerul condiționat și cu un copil, sărmanul, care a urlat fără oprire. Erau distruși de nervi și de rușine părinții, au încercat tot mai puțin upercutul, fetița nu tăcea. Și nu că nu tăcea, urla ca și cum era lovită fără oprire de Mike Tyson. Absolut îngrozitor, de ce să vă mint? Dar, na, se întâmplă. Plânsul unui copil de probabil nici doi ani nu poate fi controlat, dar căcatul poate.

Toronto, tati! Aștept bagajele vreo oră, mulțumesc LOT că le-ai adus măcar, înțeleg că e o problemă, și sunt preluat. De Flavius, un român cu care am mai discutat fotbal în ultimii ani inclusiv pe aici, pe blog, și pe Facebook. S-a mutat relativ recent în Toronto cu familia, cu joburile, și a zis că mă ajută cu acomodarea. Bine, omul s-a întrecut, foarte amabil. M-a așteptat la aeroport, mi-a pus camera băiatului lui la dispoziție pentru două nopți, și-a luat liber de la muncă să-mi arate orașul. Fără să aibă nicio obligație, nimic de câștigat, doar pentru că a putut. Iată!

De Toronto ce să vă zic? E mai frumos decât mi-aș fi imaginat eu că o să fie. Nu e New York, dar are un vibe, vorba hipsterilor de la EC, de New York plus ceva european. E curat așa cum NYC n-a fost nici când l-au inaugurat ăia, iar nivelul de poluare fonică e cam ca la voi la bunici, în sat. Am mers 20.000 de pași într-o zi pe străzi și am auzit trei claxoane. Mașinile merg încet, nu se turează motoare, nu se iau morții în niciun organ, e ireal. Bine, știam că sunt politicoși, că sunt oameni de treabă, dar credeam că mai la provincie, nu într-un oraș unde nu sunt doar canadieni, sunt toate națiile de pe lume.

Ce să vă mai zic? Că ar trebui să mergeți să-l vedeți singuri, are potențial. Ah, e scump, nene. Și am eu un feeling că scumpul o să fie laitmotivul acestei călătorii. Cazări de 1000 de lei pe noapte la prima mână, mâncare scumpă, transport scump, activități scumpe, șprițul scump, biletele la hochei sau baschet scumpe, chiriile scumpe, apartamentele scumpe. Dar nu că scumpe, c-am mai fost și prin Los Angeles sau prin Moscova din 2015. Era și acolo scump. Dar aici e la un nivel pe care probabil doar țările nordice din Europa îl ating, că acolo n-am călcat. Și problema mea e nu că n-am bani, că știți că sunt deținător. Problema mea e că am niște pitici pe creier care mă împiedică să dau 1500 de lei pe o camera basic de hotel de 3 stele. Mi se pare risipă, nu știu cum să vă explic. Ți-i dau pe lucruri care merită 1500 de lei, ți-i dau pe un act artistic, la o adică ți-i dau pe un bilet bun la un meci de baschet. Dar cum să îmi ceri 1500 de lei pe o cameră de hotel care e la nivel de Târgu Secuiesc 2005? Ah, îmi cere Hilton 1500? Dăm, tati, dacă n-avem altă variantă. Îmi cere Four Seasons din Piața Roșie sau ăla din Bogota 1500 de lei pe noapte? Dăm, că e top, merită fiecare leu. Dar, repet, trebuie să îți ofere ceva în schimb. Așa gândesc eu, nu înseamnă că am dreptate, însă am piticii care mă opresc din a plăti sume mari pe lucruri care nu merită acele sume mari. Uite, am plătit 340 de lei românești, adică 90 de dolari canadieni, pe o cartelă sim prepay! Tare, nu? Cum, mă, 340 de lei? Da! Atât costă o cartelă prepay cu 8 giga de net. Mă rog, ea costă 55 de dolari, mai costă 10 dolari plasticul sim-ului și restul sunt taxe, căci în Canada ca și-n SUA prețurile pe care le vezi sunt fără taxe. Cât net aveam în România de 340 de lei? Țin minte că prima oară când am fost în Rusia, la călătoria cu Transsiberianul, dădusem vreo 50 de lei pe o lună de internet, undeva la 36 de giga de net.

Mi-a zis Flavius să mă obișnuiesc cu prețurile, mai ales că e lună de concedii și toată țara e așa. Plus că ei, canadienii, au cașcaval mult. Și mi-a mai zis să am grijă la viteză și la cum conduc, că el tocmai a luat un jackpot de 600 de dolari pentru un trecut pe culoarea roșie a semaforului. Și alte sfaturi bune pe care le-am notat. Așadar, se merge prin Ontario, nu? Nu!

Am uitat să vă zic. Am schimbat complet, dar complet-complet, tot planul fix în seara plecării. Nu v-am povestit că la îmbarcarea din Varșovia stăteam ca bossul pe scaun și mă uitam la sutele de oameni care se înghesuie să urce-n avion. Cum LOT a alocat fix trei fete procesului, iar în Canada intri cu niște formulare completate și cu niște aplicații instalate pe telefon, totul a fost un fiasco. S-a întârziat îmbarcarea cu vreo oră, în primă fază. Mă rog, toți erau în picioare și transpirau la grămadă, eu stăteam și mă uitam amuzat. Lângă mine, fără să-mi dau seama imediat, un băiat. La un moment dat zice ceva pe englezește, răspund și eu, noroc-noroc, el e Ian canadianul care e cu rădăcini românești. Și care, ce să vezi, se întoarce acasă în Toronto după ce a fost prin România și a făcut și o tură moto acolo. Noroc, Ian, eu mă duc la voi să fac tură, ne mai auzim. Facem schimb de Instagram, ne vedem fiecare de treaba lui, și când ajung în Toronto omul îmi trimite un link de Google Maps cu mare, dar maaare frumusețe de traseu spre est. Adică de la Toronto spre Ottawa, Montreal și Quebec, apoi în jos pe lângă Statele Unite, spre New Brunswik și Nova Scotia. Dau niște click-uri, mă uit la niște street view, s-a votat. Mai frumos decât Ontario. Când îl aud și pe Flavius că-mi confirmă dispare și ultima urmă de îndoială. Se pleacă spre est, spre Oceanul Atlantic, după ce ultimele luni au fost cu pregătirea unui cerc prin Ontario și al său milion de kilometri pătrați. Ce să și faci?

Deci așa am ajuns eu în Canada și așa am stabilit traseul pe care-l voi urma.

And kids, this is how i met your mother!

Această călătorie este făcută cu sprijinul, implicarea și aportul BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada.