40 de zile în România – Mi-e teamă că nu mai plec

E bine să dormi într-un pat adevărat, e bine să nu îți pese dacă afară plouă torențial timp de 4-5 ore, așa cum s-a întâmplat astă-noapte în Sighetu Marmației. Chiar dacă aș fi găsit loc, statul la cort ar fi fost un coșmar serios cu atâta ploaie. M-am trezit altfel, mai viu, mai cu energie și cu un pic de noroc. Dimineața, la cafea, în grădina hotelului am auzit o discuție – mă rog, un fragment – între doi cetățeni. Mi-a rămas în cap ”Breb” pentru că suna foarte cunoscut. Verific Google Maps, văd că e la vreo 25 de kilometri distanță, dar tot nu îmi dau seama de ce e cunoscut. Caut imagini pe net, pare frumos al naibii. Hai, mă, la Breb! Că doar n-o muri nimeni dacă doarme o noapte la Breb.

Și nu se moare, că hărțile americane îmi arată și un loc de camping. Sun să întreb de locuri, îmi răspunde o doamnă care după accent e orice, doar româncă nu. O dăm pe română, trecem și pe engleză când nu înțelege, că doar știu englezește la perfecție după atâtea sezoane de Tânăr și Neliniștit și Capcana Timpului cu Scott Bakula, și aflu că e loc la Breb din belșug. Mai aflu și că nu trebuie să mă iau după hărțile americane pentru că mă vor duce pe un drum de pe care sigur n-am să mai ies. Mă rog, eu am să ies, motocicleta nu. Cică trebuie să mă iau după semnele de lemn puse de ei prin sat. Mă iau, normal.

Opresc în Ocna Șugatag la un Profi să mă alimentez cu hrană de slabă calitate, apoi ajung în Breb. De fapt, ajung deasupra lui când îmi dau seama de unde știam eu de Breb. Știam pentru că am fost vreo doi ani consecutiv pe acolo, cu băieții cu motocicletele, la GS Transilvania Tour. Adică am trecut prin Breb, au o biserică în curtea căreia ne mai întindeam oasele după porțiuni dificile de offroad.

Măi oameni buni, știu că eu zic despre multe locuri că sunt faine rău, dar Breb ăsta… Nu știu cum să vă zic eu vouă, e de parcă cineva a ras tot și a construit un sat cu case autentice maramureșene, plus ceva pe deasupra. Zici că e Muzeul Satului sau Disneyland, doar că aici nu e artificial. Așa e Breb, plin de frumos. A, că mai găsești câte o vilă, câte o poartă de inox cu marmură? Mai găsești, dar ce să faci. Însă chiar și așa, Breb arată de parcă nu e adevărat. E atât de mișto încât ai impresia că e artificial, că ești într-o vizită la un loc construit de unii care vor să ne arate cum era satul maramureșean pe vremuri.

Mai știți când ziceam că i-am spus doamnei că mă iau după semne? M-am luat, dar numai după primu’. Al doilea ori nu era acolo, ori nu l-am văzut eu, c-am sfârșit prin a lua drumul pietruit indicat de Google Maps, de hărțile americane. Și cum e bunul obicei american, hărțile lor duc în locuri dificil de explorat. Doar că ăsta n-are petrol. Miros că e ceva în neregulă când mai am, zic hărțile, 400 de metri până la camping. E o dreaptă în coborâre care pare și ușor udă după ploi. Las motocicleta pornită în mijloc de uliță, refuz un bade care încearcă să îmi vândă pălincă la poartă, și testez drumul la picior. Pare în regulă, deci îi dăm tare. Dau să mă întorc și apare un X3, un domn și o doamnă în mașină. Opresc, deschid geamul și își dau seama că urmează să fac o tâmpenie. ”Nu pe aici dacă vrei la camping. E ok încă vreo 200 de metri, apoi e drum de tractor, noroi, bălți, o să rămâi împotmolit”. Oamenii amabili îmi indică un alt drum, puțin mai puțin noroios, și ajung într-un final.

Pfoaaa. Nu știu cum să descriu. O pajiște, ușor la deal, pe care sunt trei case tradiționale. De fapt două case și o șură pe care proprietarii au transformat-o într-un soi de hostel. Jos sunt băi și bucătărie, la etaj e camera cu patru paturi și un mic balcon. Totul cu extraordinar de bun gust, că e o problemă mare cu imitarea autenticului dacă n-ai măsură, riști să dai în kitsch. Mă întâmpină doamna. E din Olanda, a învățat română destul de bine. Pe la vreo 35 de ani, estimez, blondă, iese din casa din care se aude glas de copil jucându-se. Cu amabilitatea specifică occidentalilor mă duce pe proprietate și îmi arată ce au. Hamace, locuri de pus cortul, măsuțe cu scaune, bucătărie în aer liber, totul făcut cu bun gust. Și casele sunt la fel. Ei locuiesc în una dintre ele, în alta locuiește o femeie în vârstă, cea de la care au cumpărat olandezii locul. Locul de cort e 30 de lei, locul într-un pat e 50 de lei, în șura transformată. Șură scrie pe mine! Îi zic că nu știu cât stau. O zi, două, o săptămână. Îmi spune că nu-i nicio problemă, stau cât vreau. O întreb dacă plătesc pe loc, îmi spune că plătesc când mă hotărăsc să plec.

Locul ăsta îmi dă energie mai ceva ca un Red Bull rece, dimineața. Nu doar că e liniște și aer curat, clișeul în astfel de situații. E ceva aici care mă face să îmi reconsider serios domiciliul. Da, știu că statul la țară nu e idilic, nu e ca în story-urile de pe Instagram ale influencerițelor cu gene false și unghii lungi luate cu arcanul și duse în natură să promoveze cine știe ce. Știu și că e nasol cu îngrijirea medicală oriunde în afara marilor orașe. Și că nu e de muncă la țară, în oraș se fac banii. Dar chiar am nevoie de toate astea? Adică merită să mori în noxele și betoanele din București, Cluj sau Iași doar pentru că faci bani acolo? Și cu banii ce faci? Mă uit la olandezii ăștia. Și-au consolidat casa, dar au păstrat-o la fel cum a fost ea construită, probabil acum vreo sută de ani. Au apă, curent, au internet relativ ok, lemne pentru încălzire. Au grădină de legume, au o grămadă de pomi fructiferi. Și trăiesc aici, par al dracului de fericiți. Și nu cred că fac averi din 30 de lei pe zi, cât e locul de cort.

De ce să vă mint? Trag și un somn scurt la prânz, învelit, că-s doar vreo 21 de grade aici cu tot cu soarele pe cer. Mă trezesc cu foame, dar n-am chef să mănânc ce mi-am cumpărat. Așa că iau Brebul la pas, prin noroaiele uriașe pe care le-am evitat mai devreme, către un restaurant. Mi-l recomandă doamna olandeză, spune că e bun. Din nou, nu prea mă pricep să descriu cât de bun e. O altă casă maramureșeană la care mă întâmpină o femeie, tânără și foarte însărcinată. Se poate? Se poate! Meniu? Din gură! Avem ciorbă de cartofi cu afumătură la felul întâi, varză cu carne de porc la felul doi și prăjitură cu vișine și un chec la desert. De băut? Socată! Mâncarea e făcută cu ingrediente din zonă, din sat sau de pe lângă, iar gustul e în consecință. E fix cum mâncați când erați mici și mergeați la țară. Cum gătea bunica voastră, așa se gătește și la locul ăsta. Porțiile mari, că m-am săturat doar cu ciorba ca fraieru’, dar m-am forțat să lichidez tot. 51 de lei toată treaba asta, pe deplin justificați.

Din nou, la pas prin Breb, către camping. Au mai apărut vreo două mașini, două corturi instalate, a apărut și un motociclist cu numere străine care a făcut exact eroarea mea și s-a întors de la drumul accidentat. E pe un BMW, pare F 800 sau F 850 după sunet, că-s prea la distanță să-mi dau seama. Oricum, tot BMW. Eu v-am mai spus. Sigur, pot fi acuzat că sunt subiectiv în relația cu BMW Motorrad, deși cine mă cunoaște știe că nu-s, sunt obiectiv și realist. Dar îmi explică și mie cineva cum se face că 80% dintre motocicliștii din zona de adventure-touring pe care îi întâlnesc în călătoriile mele, România, Siberia, Mongolia, sunt pe BMW-uri?

Seara e program de voie. Scriu ce citiți acum, bag o nouă discuție cu doamna din Olanda care îmi mai spune că părinții ei și-au cumpărat teren lângă și își construiesc o casă, că sunt fericiți în România, și ea, dar și soțul ei, cel care a studiat Europa de Est la facultate și a venit cu ideea mutării din Amsterdam în Breb, Maramureș. Și poartă discuția cu mine în timp ce mai smulge niște buruieni din stratul cu roșii. Mai aflu și că 80 la sută dintre clienți sunt din străinătate, turiștii din România preferă hotelurile și pensiunile din zonă. Mi-e teamă că nu mai plec de aici. Sau că o să mă întorc foarte des.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă

[instagram-feed]