40 de zile în România – Acolo unde turistul e inamic

Nu pot condamna oamenii că vor să trăiască mai bine. Că vor să nu mai aibă buda în fundul curții, să nu le sufle viscolul iernilor prin geamuri, să nu le plouă în casă la fiecare rupere de nori. Înțeleg și că nu mai sunt de actualitate casele tradiționale, alea în care s-au născut și au crescut, alea care le-au fost lăsat de străbunicii, de bunicii și de părinții lor. Nu te poți pune în calea progresulului, sunt primul care admite asta, și nu poți cere unui om în 2020 să locuiască în casa de lemn tradițională, cu tâmplărie de lemn la ferestre și prispă colorată doar că să îți gâdili tu retina atunci când te urci în mașină și bați drumul de la București spre nordul țării.Dar chiar nu există în România asta, în regiunile ei, un plan, un standard regional pentru noile construcții. Chiar poate ridica fiecare ce vrea? Voi reveni mai pe final la povestea asta, aveți un pic de răbdare.

Am părăsit nordul Moldovei, am urcat pe drumuri județene spre Botoșani, iar de acolo am trecut pe la Mănăstirea Dragomirna. Frumos rău, nu vă recomand pentru aspectul religios, ci pentru construcție. E renovată recent, dar ea a apărut la 1602. Acum peste 400 de ani, tată! În forma actuală, cu ziduri ce o înconjoară, a fost adusă în 1627. Și arată colosal, inclusiv domeniul de pe lângă, pădurea, lacul. E un loc super liniștit, repet, și pentru cei care nu țin cont de factorul religios. Până la urmă, așa cum mai spuneam eu și de Putna, trebuie să dai dovadă de prostie multă să ignori astfel de monumente doar pentru că nu ești credincios/religios.

Am lăsat Dragomirna în spate și am urcat spre Siret, iar de acolo stânga (sau vest) spre Rădăuți. Pentru că am eșuat în încercarea de a găsit un restaurant cu măcar 2 stele Michelin, iar eu la mai jos de atât nici nu mă gândesc să mănânc, am reconfigurat traseul spre nordul Bucovinei. Despre Bucovina am mai scris, cei mai vechi pe aici știu, însă acum am zis să mă duc într-o zonă în care n-am mai fost. În nordul Bucovinei, sus de tot, la un scuipat purtat de vânt de granița cu Ucraina. Și m-am dus. Vicovu de Jos, Vicovu de Sus, Straja, Falcău, Brodina. Natura e la nivel 9999, e ceva spectaculos. Munte în adevăratul sens al cuvântului, o iarbă de un verde cum doar în Bucovina vezi, ceva în stilul ruralului Angliei. Râuri de munte, rapide, șerpuite, șosea bună. Absolut superb. Tot ce a făcut planeta Pământ cu puterile ei e încântător, te înveselește peisajul, e o adevărată terapie.

Dar… Există un mare dar.

E plin de vile cu câte două etaje, construite de oameni care au driblat esteticul precum făcea Ronaldinho cu Sergio Ramos, când fotbalul era frumos, pe Bernabeu. Rapid, ușor, din corp, în viteză. Monștri de câte două etaje, construcții dreptunghiulare cu câte două garaje, termopan alb și ciment, plus țiglă colorată. Și-au acoperit curțile cu ciment sau cu dale de ciment, nu mai au petic de iarbă. Iar tot, dar absolut tot ce înseamnă spațiu verde e împrejmuit. Nu exagerez, nu ai loc să tragi o pișare dacă e urgență, fiecare metru de pământ în afara pădurilor e al cuiva. Garduri peste tot, semne cu ”proprietate privată” la fiecare pas, n-ai unde pune un preș să faci un picnic dacă îți aduci familia. Și picnicul e cam singura variantă pentru că, în zona la care mă refer, facilitățile pentru turism sunt aproape zero. Hoteluri, pensiuni, restaurante, nimic. Nu există turism, deși natura e extraordinar de ofertantă.

De ce nu există turism? De ce aici, unde liniștea e atât de puternică încât îți țiuie urechile, unde păstrâvii încă mai populează râurile, unde vara e răcoare, de ce nu există turism? Că s-ar putea face bani din asta. Mulți bani. Poate pentru că turiștii atrag atenția? Vin mulți, vin cu camere foto, și poate că nu dă bine să vezi, la fiecare 500 de metri, câte un morman cât un bloc cu patru etaje de copaci tăiați. E plin de copaci tăiați pe marginea drumului, în sate și în afara lor. Drumurile forestiere pe care turiștii ar putea face drumeții duc spre exploatări forestiere, sunt adânc înfipte în inima pădurii și, ironie, pădurea le acoperă zgomotul drujbelor. Umblă camioane fără numere de înmatriculare, am văzut o grămadă în două-trei ore, pline cu lemne. Dube obosite, ruginite, vai mama lor, adaptate pentru cărat lemne. Se vede seriozitatea celor care au astfel de activități din felul în care arată drumurile forestiere. Sunt pietruite, întreținute, chiar și în vârf de munte poți merge cu un Logan fără prea mari probleme. Deh, condiții, nu poți ucide pădurea, nu o poți lăsa fără copaci dacă drumurile nu-s bune.

M-am străduit să găsesc un loc pentru camping, însă fără succes. Așa că am forțat un pic nota și, de la Brodina, am luat un drum de munte. Am urcat până la aproape 1000 de metri, că 1250 GSA fluieră pe urcări de tipul ăsta, chiar dacă sunt bolovani măricei, am făcut un popas în punctul de înălțime maximă unde, pe lângă o sticlă de whiskey goală lăsată pe măsuța unei cabane, am fos întâmpinat de alt zgomot de drujbe. Din miezul pădurii, de la o mie de metri! Coborârea se face tot prin pădure, spre Argel, apoi spre Moldovița. Dar, din nou, totul e proprietate privată. Și da, știu că dacă vorbesc cu oamenii pot găsi pe cineva care să mă lase să arunc cortul. Dar n-am făcut asta, sperând că n-au cumpărat ăștia toată Bucovina, tot nordul ei. Ei bine… Am luat serpentinele la coborârea spre Sadova, acolo unde mi-am dat seama că e ora șase seara și eu nu am mâncat nimic. Dar nimic, nimic, toată ziua. Și mi-am dat seama de asta în timp de abordam serpentinele și vedeam cum eu mă înclinam să iau curbele la stânga, dar de revenit nu prea puteam reveni. În Sadova, aproape de DN și de Câmpulung Moldovenesc, am tras la un restaurant mișto la care am lichidat o ciorbă rădăuțeană și un bulz. Și mi-a adus doamna un bulz, nu exagerez, cât o roată de scuter. Îndesat cu brânză de burduf, cârnați, șuncă, plus o ulcică plină cu smântână. Am ajuns acolo abia ținându-mă pe picioare de la înfometare și am plecat abia ținându-mă pe picioare de la excesul de mâncare. De fapt, eu mă săturasem de la ultimele linguri de ciorbă, dar un asemenea bulz. Revenind la Sadova, serpentinele care coboară în localitatea asta și care acum sunt în reasfaltare oferă, cred eu, unul dintre cele mai mișto peisaje din Bucovina. În special atunci când e soare, vederea spre Sadova și spre Câmpulung Moldovenesc e ceva… Evident, cum eu eram distrus de foame n-am mai stat de poze. Și măcar un peisaj voiam să vă arăt, să vedeți putere serioasă.

Cartierul general e la Câmpulung Moldovenesc. Pe terenul unor oameni buni, departe de șosea, cu râdul Moldova în fundul curții, cu hamac profi între două răchite, cu muntele la câteva sute de metri. Absolut minunat. De fapt, cred că orașul ăsta e unul dintre cele mai subestimate orașe din România. E incredibil de frumos. Da, n-are magazine de haine, n-are restaurante fițoase, n-are vinării simandicoase, dar cine vrea să vadă natura aia adevărată, să vadă pajiști verzi uriașe, să urce pe munte va descoperi un loc care face din Valea Prahovei un fel de strada Iacob Andrei din București.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic

[instagram-feed]