Colombiana #14 – Primul hotel din satul vechi de 250 de ani

Cel mai frumos hotel din cel mai frumos sat al Columbiei. Hotel Mision Santa Barbara din Barichara, locul unde am petrecut două nopți, are o poveste tare faină. Poveste pe care mi-a spus-o cel care deține hotelul, un om trecut bine de 70 de ani care a dat startul turismului în sat. Am profitat de faptul că prima mea noapte în Barichara nu a fost binecuvântată de curent electric, așa că am stat la discuții lângă o lumânare aprinsă, la recepție, în timp ce recepționera moțăia cu capul în palme, în spatele biroului.

”În 1985 un prieten și-a cumpărat o mașină 4×4. Noi stăteam în Bucaramanga și am vrut să facem o tură, să vedem ce poate mașina. Așa că am condus spre sud și am ajuns în zona asta. Am urcat dealurile, era o priveliște superbă asupra canionului, și am nimeri niște drumuri grele care duceau într-un sat. În Barichara. Era o sărăcie extraordinară, nu mai văzusem așa ceva. Nici străzi nu prea aveau, erau niște drumuri de pământ greu accesibile pe care oamenii mergeau pe jos sau cu caii, când trebuiau să care lucruri grele. Imaginea nu era una bună. Apusul a lăsat satul fără lumină, mai mult bâjbâiam. Era și înnorat, totul foarte gri.

Până ne-am mai bucurat noi de noua mașină s-a lăsat întunericul complet, așa că am revenit în centrul satului și am întrebat mai întâi de un restaurant. Nu exista. Apoi am întrebat de un hotel, nu puteam să ne întoarcem pe întuneric pentru că nu eram în siguranță, drumurile erau foarte dificile, cum am spus. Nu exista nici hotel. Ne-am speriat un pic și am cerut, totuși, un loc în care să putem dormi. Am fost direcționați către o casă unde niște oameni ne-au pus la dispoziție o cameră.

A doua zi, la prima lumină, Barichara m-a uimit. Soarele strălucea, nu erau nori, era cald, satul era de o frumusețe incredibilă. Am început să mă plimb pe străzi și m-am îndrăgostit. Am revenit acasă, în Bucaramanga și i-am spus soției că viitorul nostru e în Barichara. Că ne vom muta acolo și vom deschide un hotel pentru că satul are un potențial foarte mare. Evident, a râs de mine. Dar nu m-am descurajat și m-am dus la o bancă de stat pentru un împrumut. Acolo a început chinul. Când au auzit cei de la bancă pentru ce vreau bani au râs de mine. Spuneau că am falimentul garantat, că aș investi bani într-un loc care n-are niciun viitor turistic. Pe vremea aia Barichara era la 12-13 ore de mers cu mașina din Bogota, nu existau șoselele bune din ziua de azi. Cine să vină la Barichara la hotelul meu? Am insistat. Mergeam săptămânal, chiar mai des, la bancă și le explicam planul meu. Între timp am mai făcut o excursie în Barichara și am găsit și locul. Ăsta e, în care e hotelul astăzi. Nu arăta prea bine, nu era întreținută casa, dar am văzut potențialul.

După luni de zile de insistențe cei de la bancă mi-au propus unica variantă cu care spuneau ei că sunt de acord. Pentru împrumut trebuia să girez cu casa mea din Bucaramanga. Doar că nu puteam împrumuta ce sumă voiam eu inițial, ei au spus că îmi acordă împrumutul doar după ce un arhitect cu 50 de ani de experiență în case coloniale merge să vadă locul și să calculeze câți bani îmi trebuie pentru o reabilitare completă și corectă. Nu poți lua case în stil colonial pe care să te apuci să lucrezi cum vrei tu. Norocul meu a fost că și arhitectul s-a îndrăgostit de casa asta și totul a mers perfect.

Ne-am apucat de renovat după o schemă foarte strictă, am păstrat tot ce era acolo de 250 de ani, de când a fost ridicată casa. Pavajul e cel original, în unele locuri se mai văd și amprentele muncitorilor care le finisau cu mâna. Ferestrele, dacă te uiți de afară, sunt două de un fel, trei de alt fel și tot așa. Asta pentru că pe vremea aia o casă precum e asta se construia în trei, poate chiar patru ani. Și, fiind de pământ, erau nevoiți să construiască câte o cameră și să stea să se usuce. După ce făceau o cameră, luau ce uși și ce ferestre găseau și le montau. Problema era că după doi ani, când ajungeau la a patra sau a cincea cameră, nu mai găseau același model de fereastră. Și puneau altceva. Eh, eu n-am avut voie și nici nu mi-am dorit să schimb asta. Toate casele în stil colonial din Columbia sunt renovate păstrând detaliile de atunci. Avem în hotel o cameră care, pe vremuri, era cuptorul de pâine. Am reamenajat cuptorul și e funcțional. Ce a trebuit completat, pavaj, cărămizi, bârne de lemn, totul a fost adus și făcut copie cât mai realistă după cele originale. I-am pus numele Mision Santa Barbara, după biserica Santa Barbara, din nordul satului.

A început totul mai greu, dar treptat lumea a văzut că e potențial și tot mai mulți oameni au venit în Barichara. Localnicii, săraci cum spuneam, au simțit oportunitatea și au vândut. Așa că au apărut hoteluri, restaurante, locuri care să favorizeze turismul. Și, 35 de ani mai târziu, Barichara e unul dintre cele mai interesante sate din Columbia. Mulți spun că e cel mai frumos sat din țară”.

Călătoria prin Columbia nu se putea termina mai bine decât cu Barichara. De aici mai am o zi de mers până la Bogota, acolo unde voi lăsa motocicleta și voi mai sta cinci zile. Țara asta e incredibil de frumoasă, am să plec din ea după mai bine de trei săptămâni în care mi-a plăcut fiecare zi, în care n-am avut nicio problemă legată de siguranță și în care am întâlnit doar oameni buni, fericiți că au oaspeți. Și, ca de fiecare dată, nu există modalitate mai bună de a vedea lumea decât din șaua motocicletei. R 1250 GS-ul pe care l-am avut în ultimele trei mii și ceva de kilometri mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, lucrul ăsta.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

• Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”
• Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul
• Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”
• Colombiana #4 – O zi la fermă
• Colombiana #5 – Cristian a ajuns în nori
• Colombiana #6 – Curbe, multe curbe spre Medellin
• Colombiana #7 – Eu sunt și foarte deștept
• Colombiana #8 – Înapoi la sat
• Colombiana #9 – Coincidențe în Cartagena
• Colombiana #10 – Românească pe malul Mării Caraibilor
• Colombiana #11 – Exact cât trebuie
• Colombiana #12 – Dacă zice UNESCO…
• Colombiana #13 – La pensie în Barichara