40 de zile în România - Ciobanii din Lunca Jijiei

Iașul e punctul de plecare. Am venit din București, am dormit în Copou și am plecat, după un mic-dejun sumar, spre nord. Pe granița cu Republica Moldova, pe malul Prutului, în sus. Într-o zonă care a tot fost linie de front în războaie, zonă cumplit de defavorizată și din pricina lipsei infrastructurii rutiere. Nu îți dai seama cât de mult contează drumurile civilizate până când nu străbați o asemenea zonă. Fabrici, spre zero. Nici măcar celebrele Penny și Lidl n-au prea ajuns. Singurele reclame luminoase colorate sunt cele ale coloșilor din agricultură care au luat pâmânturi la comun și care adună, în stilul Porumboiu, culturile de peste tot și le trimit spre vest. Culmea, țăranii au primit bani să renunțe la pământurile pe care tot ei le muncesc acum, pentru companiile astea, fără să vadă vreun produs finit pe masă. Au renunțat la grâu pentru bani de pâine cu ”e”-uri și conservanți. La cartofi pentru bani de salam cu zgârciuri și pui crescut cu pastile și antibiotice. Probabil că e mai comod, nah. Mai sănătos sigur nu e, am curaj să pariez că mă susțin statisticile oficiale legate de mortalitate.

Bivolari, Santa Mare, toate cu prutul la mâna dreaptă, apoi stânga spre Libertatea, Călărași. Dispare și asfaltul și peisajul devine similar celui din Moromeții, film tras acum 33 de ani. Nu sunt mari diferențe între gospodăriile de aici și cea a lui Ilie Moromete ori a lui Tudor Bălosu. Tot căruțe cu cai, tot oile mânate cu bățul. Tot focul în sobă, tot pui care se plimbă și ciugulesc prin curte. Acum avem curent electric, televiziunea care ne setează țeluri false și răspândește panică și, pe ici pe colo, internet. Spuneam de drumurile bune, asfaltate, care în lipsă omoară oportunitățile. Casele sunt aceleași ca acum mulți ani. Făcute din lut și paie, acoperite cu plăci din interzisul deja azbest, cu coșuri de cărămidă roșie terminate-n tablă cu model. Geamurile au tâmplărie din lemn, simplă. Doar cei înstăriți, cei care au mai plecat la muncă prin Germania, la tăiat lemne, sau prin Italia, la legume și fructe, au mai tras câte un ”termopan”. Această hidoșenie a lumii moderne la care ne-am abonat toți și care distruge, prin confortul oferit, orice urmă de tradițional. O să vedeți, când o să ajung în Maramureș, cum au asasinat localnicii arhitectura genială pe care au moștenit-o cu termopane albe și acoperișuri cu țiglă albastră, roz sau galbenă. Aici nu sunt bani de țiglă albastră, dar câte un termopan pe ici, pe colo găsim.

Am tras pe dreapta la mijlocul zilei. La un loc cu pădure, una dintre puținele rămase în zonă. Pădure în dreapta, dealuri în stânga. Plus o stână cu oi și capre. Bun! Mai am un mic deal de trecut. Dar ce zic eu deal? E mai mult un dâmb. Doar că e un dâmb pe care a plouat cu câteva ore în urmă. Aflu asta abia când sunt în coama lui și încep coborârea. Cauciucurile se acoperă imediat cu noroiul cleios și sunt mâncat. Am, practic, slick-uri de circuit. Aderență zero. Deci… poc! Spatele fuge, n-am ce face. Las motocicleta să cadă pe dreapta, se sprinijă în noroi pe barele de protecție și pe cutia de bagaje. Nu-i tragedie, motocicletele adventure sunt gândite să țină la căzături.

Doar că acum trebuie ridicată. Și e ca-n desene, ca în compilațiile cu bețivii de prin Rusia. Eu, sub soarele amiezii, îmbrăcat cu echipamentul complet, alunecând pe noroi, încercând să ridic de la pământ o motocicletă care are vreo 350 de kile, cu tot cu bagaje. Nu se poate. Mă zbat vreo 15 minute sub privirile ciobanilor. Unul mulge oile, unul le tunde, un copil le mână în strungă. Nu cer ajutor, trebuie să mă învăț. Scot cheia, dau jos cutia de bagaje de pe stânga, cea care stă în aer și care are singură vreo 15-20 de kile. Altă viață, reușesc să pun motocicleta pe două roți, așa cum a gândit-o neamțul atunci când i-a dat OK-ul pentru ieșirea pe porțile fabricii din Berlin.

”Se poate sta peste drum, aici, în buza pădurii?”.
”Se poate, băiete. Dar nu sta acolo unde ai oprit că e murdar”.
”Cum să fie murdar?”.
”E murdar, mai… mai iese lumea afară acolo”, spune ușor rușinat ciobanul care e la muls. Toată viața am detestat expresia asta. Cum ”iese afara”? Zi, nene, că se pișă, se cacă, că nu e rușinos. Afară ieși să te joci când ești mic sau să bei bere Keller când mai crești.

Îmi arată un loc la vreo 300 de metri distanță. Chiar mai frumos. Instalez cortul, instalez hamacul, scot tot ce am de scos, mă schimb și mă întind, ca un mare lider african, la umbra salcâmilor, atârnând în hamac. Planul e să trag un pui de somn, să mănânc ceva, să mai citesc două-trei pagini până seara, când se întorc ciobanii cu oile și putem sta la povești. Achiziționez cea mai mare sticlă de Holsten rece, la doi litri jumate, din satul de lângă și mă înființez, pe la 8 seara, la stână.

”Beți o bere?”
”De ce să nu bem, suntem bolnavi?”
”Bun!”

Se dă ordin copiilor să se prezinte cu trei căni, mi se pune un scaun acoperit cu geaca de blugi, aia bună, a unuia dintre ciobani. Și dă-i! Bere, țigări, muls oi și capre, ascultat Radio România Actualități și stat la povești. Începem, normal, cu a mea.

”Te-am văzut ieri când ai venit. De la distanță nu ne-am dat seama, am crezut că e un om beat cu scuterul”.
”Da, căzusem pe noroi, m-am chinuit să o ridic”.

Se miră și ei când aud ce motor are BMW-ul meu. Dar se repliază rapid. ”A venit a lu’ Miluț cu una tocmai de la Timișoara. Să bați atâta drum pe motocicletă. Dar a lui era de aia puternică, cu ataș. Cinci viteze avea!”.

Conversația e oprită de câte o oaie mai tânără, încă neînvățată cu mulsul, care nu stă cuminte. Prilej de înjurături și câte un pumn pe spate. ”Oricum au blana groasă, nici nu simt”, se scuză ciobanul. Oamenii ăștia n-au cea mai ușoară viață. ”Din aprilie și până în octombrie, chiar și noiembrie stăm cu oile. Depinde de vreme. Avem 350 de capete, oi și capre, ale oamenilor din sate. Acum e mai greu, că le mulgem de trei ori pe zi. Bine, nu pe toate, vreo 90 sunt sterpe”. Berea mea e completată de o alta, aceeași firmă și aceeași cantitate, adusă de nevasta unuia dintre ciobani. E ”la rând” și mâncarea îi e adusă de soție. În rest, cele trei mese pe zi sunt aduse de sătenii posesori de oi și capre care sunt ”la rând”. Adică vin să își ia laptele pe care îl transformă în brânză. ”Lâna? O adună oamenii?”. ”Nu, o aruncăm. Nu mai e ca pe vremuri, acum nu mai ai ce face cu ea. E un centru la Suceava care colectează, dar îți dă un leu pe kil. Ce afacere e asta?”.

Soția nu stă mult. Lasă berea, lasă o găletușă de 5 litri plină cu ciorbă de varză și dă să plece. ”Nevastă, vezi că vin pe acasă diseară să mă spăl. Să găsesc apă caldă!”. ”Găsești dacă o ploua cald!”. ”Impertinența” e taxată la secundă. ”Da? Fă, tu știi ce o iei? Te trimit la cort să dormi”. Râde și ea, râde și el, semn că violența fizică e la stadiu de glumă în familie. E gata ziua. Pe la zece seara se termină mulsul, laptele e turnat într-un butoi mare peste care e adăugat cheag natural, din stomac de miel. Ciobanii se spală pe mâini, se pun la masă, iar eu mă duc la cort. Să dorm.

Din seria 40 de zile în România: