40 de zile în România – Pe munte, la schit

Am un fix. Nu sunt religios, nu mi se pare oricum o chestie de discutat public, indiferent de statutul pe care îl ai. De asta detest din suflet manifestările zgomotoase și vulgare ale personajelor de tipul Becali sau Firea, personaje care invită camerele într-un loc care, prin definiție, ar trebui să fie privat, chiar de taină. Spuneam că nu sunt religios, nu merg la biserică duminica, de ceva ani nu mai merg nici de sărbătorile mari. Și, chiar dacă sunt suficient de inteligent și de informat ca să îmi dau seama că lucrurile nu sunt atât de simple precum în ecuația aia cu Rai – Iad, Iisus – Dumnezeu – Sfântul Duh, n-am să condamn vreodată credincioșii practicanți sau oamenii care își găsesc un refugiu real în credință, indiferent de religie. Îi văd și rolul practic, dincolo de cel… spiritual, să zicem.

Chiar și așa, am un fix. Mă fascinează într-un mod extrem de lipsit de malițiozitate, într-un mod real, viața celor care își dedică toți anii credinței. Și chiar dacă sunt impresionat de mănăstiri cu istorie bogată precum Putna, loc în care am fost de zeci de ori, sunt atras de locurile în care oamenii despre care vorbesc chiar fac lucrurile ca acum multă, multă vreme. După două zile de relaxare și pescuit am făcut plinul și am luat-o spre nord-est, spre zona mănăstirilor din județul Neamț. Sunt frumoase toate, Agapia, Văratec, Mănăstirea Neamț, Sihla, Sihăstrie. Chiar dacă nu ai o treabă cu religia, tot sunt locuri de văzut. Însă le-am mai văzut, așa că am sărit peste și am căutat un schit. Adică un loc retras, de obicei slab populat de oameni ai bisericii, administrat de numai câteva persoane.

Și, citind, am găsit ceva. Din drumul național care leagă Piatra Neamț de Târgu Neamț se face stânga, spre Negrești și Poiana. Asfaltul merge fix până în curtea Mănăstirii Horaița. Însă nu ăsta îmi era obiectivul. De la Horația, prin pădure, e un drum forestier. Încă vreo 3 kilometri, cred, de piatră destul de bine compactată. Oricum, suficient de bine compactată încât Haaland, cu al lui cauciuc pe spate aproape complet uzat, să facă față. Merg prin pădure până când se pierde nu doar semnalul la net, ci și cel GSM. De aici, Dumnezeu cu mila, ca să fim în nota poveștii. Niște curbe, niște evitări de drumuri forestiere pe care se coboară lemne din pădure și atât. Până la o intersecție de cărări. O alee, că drum nu e, care urcă în stânga ”principalului”. O barieră mică, o icoană și un semn, de lemn. ”Mănăstirea Horăicioara”.

Citisem pe net că sunt 500 de metri de urcat. Și, în ciuda a ceea ce aș fi crezut, 500 de metri e o distanță mare de tot când urci. Mai ales pe drumul ăsta. Am o motocicletă care, cu cauciucuri de offroad și fără bagaje, n-ar avea probleme. Doar că am cauciucuri uzate și zeci de kilograme de bagaje, nu e ca la GS TT, acolo unde rupeam forestierele cu 1250-ul sau cu 850-ul fără să îmi pese. Așa că aleg, inspirat, să las motocicleta în drumul forestier și să o iau la pas. Băi, oameni! 500 de metri, zic din nou, nu e distanță mică atunci când urci. E chiar mare. Chiar dacă poteca, lată fix cât o lățime de mașină, nu mai mult, e faină. Prin pădure, între copaci, cu bănci de lemn din când în când pentru cei care vor să își tragă sufletul. Iar eu, îmbrăcat cu costum moto complet, cu rezervorul de apă din cocoașa costumului plin, cu casca în mână, nu sunt tocmai potrivit echipat pentru o astfel de tură. După prima sută de metri dau să renunț. Din poze nu se vede, zici că am fotografiat un drum de câmpie, nu e sesizabilă diferența de nivel, urcarea. Dar e, chiar abruptă. Stau pe bancă, mă adăp, și dau să mă întorc. Lașitatea durează puțin, mă motivez și mai trag de mine, oricum la coborâre o să fie ușor. Și trag, și trag, trag până când încep să îmi dau seama că diminețile mele fără mâncare nu sunt cea mai bună soluție atunci când mă bag la astfel de expediții. Ei bine, după cei cinci sute de metri cu o ultimă porțiune atât de abruptă și de stricată încât n-ar fi urcat-o cu GS-ul nici cel mai profi enduro rider din lume, ajung.

Cum să vă spun eu vouă? Că poate pozele nu sunt cele mai bune. E ceva… O intrare îngustă, pe care sunt pictate câteva cuvinte pentru călători. E practic în vârf de munte, la intersecția între o pădure de conifere și una de foioase, cu o poiană fix între ele. Biserica principală, o anexă cu camere în spatele ei, apoi undeva pe deal o altă anexă ce pare utilitară. Liniște, răcoare chiar dacă arde soarele pe cer și nu e niciun nor, alei cu iarbă și tufe de trandafiri stânga-dreapta, plus un mic cimitir cu vreo 5-6 cruci ale călugărilor care au trăit aici. Căci ăsta e un lucru și mai tare. Să vă zic un pic despre Horăicioara, fostul schit, rădicată recent la rangul de mănăstire. A luat naștere în 1480 (no typo, o mie patru sute optzeci) atunci când Ștefan cel Mare (the real one!) i-a poruncit Arhimandritului Chiriac să ridice o biserică din lemn în așezământul monahal de acolo, așezământ înființat în 1466. Asta mi se pare cu atât mai mistic. Acum trei miliarde de ani, practic, cineva a zis să ridice o mănăstire în mijlocul pădurii, pe un vârf de munte, la 900 de metri altitudine. Nu e nimic în jur, la o distanță rezonabilă. Nimic notabil. Cum s-a ajuns să aleagă locul ăla? De ce tocmai acolo? Repet, urcarea nu e ușoară acum, nu vreau să îmi imaginez cum se urca acum o sută de ani. Sau acum cinci sute de ani. Între timp, lucrurile au evoluat. A fost construită biserica actuală, de piatră, care datează de la 1868. Și partea utilă a modernului zilelor noastre și-a făcut simțită prezența. Nu știu cum, căci sigur a fost greu, dar în jur au fost ridicate și amenajate lucruri care, fără tehnica modernă, ar fi fost imposibil măcar de conceput.

Am deschis porțile, am intrat, într-o liniște completă. În afară de păsările din copaci nu se auzea nimic. M-am învârtit un pic pe alei, am intrat în curtea exterioară mănăstirii, am băgat capul în clădirea cu chilii, m-am dus și prin spate. Nimeni! Așa că am făcut ce era normal. M-am așezat pe bancă și am stat câteva minute, cât să îmi consum apa din cocoașă ca să n-o mai car după mine la vale. E perfect de dormit aici. La cort, în poiana din spatele mănăstirii, absolut minunat. E cum îmi place mie, răcoare și atunci când bate soarele. Doar că… n-am cum să aduc motocicleta aici. Sau, să zicem, că printr-o combinație de noroc cu skill-uri și cu inspirație aș putea să o urc. Cu bagajele date jos și cărate cu mâna, cu chin, cu jale. Dar la cum e drumul, orice mică ploaie mă face prizonier. Căci nu e potecă pietruită, sunt rare locurile în care e pietriș, în general e pământ. Iar în pădure, cu lumina soarelui rareori în contact cu solul, o ploaie ar produce un derdeluș pe care, cu motocicleta, l-aș mai parcurge cu succes undeva prin iunie 2021. N-are rost să risc, nu sunt nebun.

Stau puțin să îmi recapăt forțele și să se usuce transpirația de pe spate și mă ridic să plec. Atunci aud, din spate, un ”vreți să intrați?”. Un călugăr, nu bătrân, îmbrăcat în haine de lucru, cu barbă lungă și un pic roșcată, cu o privire de om înțelep și calm. Așa cum nu poți descrie, dar cum sesizezi negreșit atunci când întâlnești. Salut și eu, mă scuz pentru deranj și accept propunerea. Normal că vreau să intru. ”Mai țin încuiat când nu suntem prin apropiere”, îmi explică. Schimbăm niște păreri, îmi spune că au mai urcat motocicliști, probabil cu mobre mici, de cross. Mai aflu că lumea nu prea urcă la Horăicioara, că e greu drumul. ”Mai vin, sâmbăta-duminica, la plimbare. Dar în timpul săptămânii, aproape niciodată”. Omul e atât de calm, de senin, de limpede, încât pare că nimic din ce l-aș putea întreba nu-l poate tulbura. Dar, cum îl vâd că e îmbrăcat în salopeta de lucru, zic că n-ar fi momentul potrivit pentru cafele și tutun, așa că mă scuz și îi zic că sunt gata să intru în biserică. Dă din cap, politicos, și se întoarce la lucru. Îl mai văd prin tunelul de sub construcția cu chilii, urmat de o pisică albă și alintată, cărând ceva. In interior, extrem de curat, de bine pus la punct, dar simplu. Ca o biserică veche. Undeva în dreapta, pe un pervaz, un teanc de foi de hârtie cu nume pe ele. Probabil pomelnicele oamenilor, morți și vii, care sunt citite la slujbă. Fără să fii religios, n-ai cum să nu apreciezi sentimentul ăsta. Liniștea, calmul, lipsa vitezei în care se derulează absolut totul în zilele noastre.

Păcat mare că n-am cum să stau aici. Mi-am și ales, în cap, locul unde aș fi pus cortul. Deși, probabil, aș fi fost invitat în una din camerele pentru oaspeți. Mi-ar fi plăcut să dau o coasă, să adun un fân, să dau apă măgarului priponit pe deal. Coborârea îmi confirmă faptul că am făcut o alegere bună. Cum ziceam, de urcat o porțiune măcar aș fi putut urca cu greu, dar de coborât… N-a fost să fie cu somnul aici, dar ziua e încă tânără și am ochit un alt schit. Tot izolat, dar nu în vârf de munte, ci în adâncul pădurii. Cel puțin așa arată Google Maps. Pe cai, așadar!

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort

[instagram-feed]