Eu credeam că o să fiu vrednic cu trezitul meu la 7:30 dimineața! Am dormit cu geamul ușor deschis și, de la aerul rece, m-am odihnit excelent. La 7:30 mă ridic din pat, fug să dau cu apă pe față și să mă spăl pe dinți și să ies la explorat înainte să înceapă activitatea. Cred eu. Și cum ies pe cerdacul casei în care sunt chiliile, în care am dormit, îmi dau seama că sunt un pic cam departe de realitate. Nu doar că lumea s-a trezit înaintea mea, călugării sunt deja la treburi. Ba în vie, ba în grădina de zarzavat, mi-e teamă să mă gândesc când a început ziua lor.
Cum am primit acceptul părintelui Damaschin să mă plimb pe proprietățile schitului, trag casca-n cap și urc cu motocicleta pe deal, prin vie. Relaxare, espresso băut la umbra viței de vie, nu se aude nimic în afară de o mierlă nebună și niște câini, prin depărtare. Din nou mă încearcă gândul ăla că, atunci când o să fiu mai obosit și mai stresat, trag aici. Trag aici, îl rog pe părinte să mă lase să mă cazez în căsuța de lemn din capătul viei, și stau acolo fără telefon și fără laptop până îmi țiuie urechile. Bine, pot să am telefon și laptop, că le am cam degeaba. Nu e semnal de net și cel de telefonie mobilă abia pâlpâie. Am o liniuță la semnal, o formulă pe care n-am mai rostit-o de măcar zece ani. Ridic și drona mai mult să văd ce e după dealuri și, pentru că arată bine, îmi fac planul de bătaie. Părintele Damaschin e plecat cu treabă, dar mi-a spus că o să îmi arate zonele în care să mă plimb, pe dealuri, unde e și frumos. Chiar și așa, mai mult pentru că am ceva treabă la laptop, îmi fac un bagaj mic, bag niște piersici și niște pere în traistă și mă urc pe motor să caut loc umbros și cu semnal, undeva în afara schitului. Doar că nu-i așa.
Când să ies, un alt călugăr. Părintele Martinian, un om cu o privire blândă, politicos și mereu zâmbitor, mă invită la masă. La schit se mănâncă de două ori pe zi, sunt informat. E masa de la ora 10 dimineața și a doua, ultima a zilei, la ora 4 după-amiază. Sala de mese e legată de o mică bucătărie și e cam la 150 de metri de clădirile principale, pe un mic deal. Înăuntru, o masă lungă de lemn, niște icoane și… mâncare. Ouă-ochiuri proaspete, de țară. Roșii din grădină. Brânză proaspătă de oaie, am impresia. Oricum, sărată. Plus o ciorbă de cartofi dreasă cu smântănă, ardei iute din grădină, pus la oțet. Salivez ca în desene, din secunda în care intru. Părintele spune o rugăciune înainte de masă și dă-i! Balotez ca ăia găsiți după ce au stat pe mare, naufragiați pe vreo insulă stearpă, jumătate de an. Bag ou cu brânză, sting cu roșie, îmi pun o farfurie de ciorbă, bag pâine proaspătă și pufoasă. Masa e și prilej de informare. Părintele Martinian îmi spune pe unde să mă duc dacă vreau să văd zona, îmi recomandă și niște muzee de pe lângă Cucuteni. Gata masa, pe cai.
Mă rog, pe cai vreo 15 minute. Cucuteni, satul care e cam faimos în întreaga lume pentru motive pe care mulți le cunoașteți și pe care le voi aprofunda mai încolo, e la cinci curbe distanță. Din Cucuteni mă ridic pe deal, la muzeu, dar e închis. Deschide mâine. Ok. Atunci pe câmp. Îl pun pe Haaland în modul Enduro și trag de el, ușurat de multe dintre bagaje, pe drumurile de pământ care separă parcelele agricole. Ridic drona, trag un power nap sub un salcâm bătrân, caut niște semnal să verific dacă s-a instaurat vreo stare de urgență în țară, stau vreo două ore să-mi rezolv și treaba, căci trebuie să plătim și facturi, nu doar să ne plimbăm ca regii pe motociclete de zeci de mii de euro. Ca omu’, practic!
Trec orele, vine foamea. Strâng tot și mă îndrept înapoi spre schit. Mai e puțin până la ora mesei. Aștept cuminte semnalul pe cerdac, prilej cu care îl cunosc și pe un alt călugăr, părintele Galaction. E ziua lui de naștere. Îmi povestește că e pasionat de cultura Cucuteni, că umblă mult în timpul liber pe dealuri, descoperă și analizează fragmente de ceramică. Are și un mic muzeu în aer liber, în livadă, acolo unde a așezat pe niște buturugi pietre și bucăți de oale pe care le-a găsit în zona schitului sau pe care le-a adus de la călătoriile lui pe la mănăstirile din țară. Mănânc din nou ca un apucat, apoi ies să stau la umbră. Doar eu, căci călugării se apucă de muncă. Și parcă n-ar fi rău să mișc și eu un pic osânza. Îl rog pe părintele Martinian să îmi dea ceva de făcut. Îl găsesc în grădină, scoțând ceapă. Mă întreabă dacă sunt sigur, îi spun că da. Îmi spune că mai pe seară, după ce termină slujba, ar avea de udat straturile de roșii. Udat? Așa simplu? Sigur! La ora șase mă prezint lângă straturile de roșii, îi promit.
Las timpul să treacă cu o nouă tură cu motocicleta prin vie. E frumos de spui că ești în Toscana. N-am fost, nici nu mă… de fapt, Toscana nu-i pe acolo pe unde e Florența? Am fost în 2018, parcă, la o cursă de MotoGP, la Mugello. Da, ca acolo zici că e. Se face șase, mă prezint la roșii. Părintele mă întreabă din nou dacă sunt sigur, dacă nu mai bine mă mai plimb, mă mai relaxez. Eu nu și nu, că ud. Bineee… Băi, oameni. E frumos să stai în natură, să ai grădină de legume, de zarzavat, să ai livezi, vie. Bă, dar ce muncă… Straturile astea de roșii sunt cam de 50 de metri lungime. Practic, cinci rânduri, fiecare a câte 50 de metri. Nu mult. Iar planul e să luăm întâi sapa, să săpăm în jurul lor ca să stea apa, să nu se ducă la vale, și să strângem buruienile. Să le tăiem cu sapa sau să le smulgem, după caz. Abia apoi discutăm și cu udatul.
Mda… Eu credeam că după mai bine de trei săptămâni pe drumuri, trăgând zilnic de motocicletă, am un pic de condiție fizică. Ei bine, n-am! După primele 15 minute îmi ard palmele, mă ustură spatele, sunt transpirat de parcă am făcut un maraton cu Constantina Dita Tomescu și, în general, îmi vine să scot cuiul de la o grenadă și să mă așez pe ea, cuminte, așteptând eliberarea. Părintele mă vede că nu sunt în apele mele și îmi mai dă o șansă să renunț. O refuz. Dau cu sapa, smulg buruieni care au rădăcini de 30 de centimetri în pământ, fac șănțulețe mici cu sapa în jurul cuiburilor de roșii. Cam pe la jumătatea culturii începe să curgă și sânge dintr-un deget. O bătătură de la motocicletă care s-a julit, s-a spart, s-a nu știu cum. La finalul operațiunii sunt absolut terminat. Dar nu mă recunosc învins. Urmează partea ușoară, udatul, nu? Și îl văd pe părinte cum vine cu patru găleți goale pe care trebuie să le umplem de la un furtun ce aduce apa dintr-un rezervor din deal. Furtunul e lângă straturile de roșii. Perfect. Doar că fiecare găleată are 20 de litri, tati! Douăzeci! Nu știu cum să vă descriu, dar dacă erau zece cuiburi de roșii în plus cred că acum eram la Urgență la Iași, pe aparate, cu perfuzii. Asta în condițiile în care părintele Martinian, om la peste 50 de ani, părea că abia s-a apucat de treabă. Nici măcar nu respira greu.
Am terminat de săpat și de udat, dau mâna cu părintele și îi spun că mă retrag în cameră. Părintele, că nu. Că să merg după el. Și merg, la o clădire din complex de acolo, de unde iese cu o farfurie pe care sunt patru plăcinte cu brânză, calde. Și o sticlă de apă rece, rece, din fântănă. Pentru mine, răsplata după muncă. Probabil nu vă sună a cine știe ce, dar la ora asta mi-e greu să vă zic dacă am mâncat vreodată ceva mai bun și dacă am băut ceva mai bun. Se întoarce și părintele Damaschin, discutăm să mergem mâine cu mașina pe dealuri, să văd niște locuri faine și mă duc să dorm. Camera e răcoroasă, podeaua de lemn scârțâie și e rece, pic lat. E grea munca, să știți!
Din seria 40 de zile în România:
- De ce?
- Ciobanii din Lunca Jijiei
- Autenticul nu e poetic
- Acolo unde turistul e inamic
- Maramureș, mai pe lângă
- Mi-e teamă că nu mai plec
- În Breb se zace
- Cum fac să stau în Apuseni?
- Liniștea și foamea din munți
- Țară frumoasă, solicit ajutor
- Programul Primul Cort
- Pe munte, la schit
- Căzături și cartofi noi
- Cazare la schit
[instagram-feed]
[…] Cu sapa-n mână […]
[…] Cu sapa-n mână […]
[…] Cu sapa-n mână […]
[…] Cu sapa-n mână […]
Bravo, cumetre! Vad ca nu te lasi! Asta cu gradinaritul o stiu, batu-o-ar vina! De cand a inceput situatia asta medicala m-am retras la casa alor mei, langa o padure la 30 km de oras si ca sa mai scap de panica asta m-am apucat sa pun un pic la punct curtea. Deci nici nu m-am gandit sa fac gradina pt ca stiam din alti ani de refugiu ca-i ocna curata. Dar doar curatand pe langa gard cu sapa si tunzand iarba cu masina plus ceva ordine la catrafuse si ingrijit pomii si trandafirii, (treaba pe care trebuie sa o fac aproape zilnic ca ma prinde din urma buruiana), am slabit numai dupa prima luna si jumatate nu mai putin de 12 kg, fara sa tin vreun regim alimentar. Curtea e mare. Am tot incercat sa-mi fac un stil ca sa pot reusi mereu sa ma urnesc la treaba. Imi pun muzica, un sprit la pet sau cateva beri. Incepi sa te obisnuiesti dupa cateva saptamani de chin, cu febra musculara si anchilozari. Si da, iata cum ajungi sa ai revelatii, sa incepi sa respecti mai mult oamenii care dau mancare prin truda lor cu care sunt invatati de copii. Ajungi sa intelegi si ambitia si forta celor care vin in orase din zone de genul asta.
AMIN!