40 de zile în România – Autenticul nu e poetic

”Te așteptăm pentru o experiență autentic românească”. ”Doar aici poți găsi tradițiile adevărate”. ”La pensiunea noastră găsești bucate tradiționale, așa cum mâncai la bunica acasă”. Sunt doar câteva dintre anunțurile periate de oamenii de marketing, anunțuri cu care sunt promovate fel de fel de pensiuni și hoteluri din țară. Oamenii din marile orașe, uzați de betoane și noxe și momiți cu experiențe care să le aducă aminte de copilărie, plătesc sume mari pentru a beneficia de acest ”autentic”. În unele cazuri, sume exagerat de mari. 400, 500, chiar 800 de lei pe noapte pentru cazarea și mesele într-o casă veche, consolidată și renovată uneori la limita kitsch-ului.

E alintul că avem o experiență ”ca la țară”. Ne mai pune gazda să mulgem o vacă, mai spargem singuri o ceapă în pumn, tăiem o mămăligă cu ața, scoatem doi morcovi din pământ și ne întoarcem să povestim colegilor din corporație cum am coborât la rădăcini. Și e bine, nu mă înțelegeți greșit, e bine că ne mai amintim că legumele nu sunt inventate de Mega Image și produse într-o seră sterilă din Turcia sau că laptele nu e o combinație de substanțe din laborator.

Dar chiar și așa, autenticul autentic e departe de ce ne oferă cele mai multe pensiuni cu prețuri exorbitante. Străbunicii, bunicii și unii dintre părinții noștri aveau din acest ”autentic” un mod de viață, iar realitatea nu e chiar așa plăcută. Știți ce înseamnă autentic aici, la câteva sute de metri de cortul meu? Înseamnă sute de muște care se așează pe fiecare centimetru pătrat de piele pe care ți-l găsesc expus. Îți intră în ochi, în gură, în urechi când mulgi oile. Autentic înseamnă că atunci când plouă se face un noroi prin care te deplasezi cu greu. Și nu orice noroi, noroi adevărat. Pământ amestecat cu buruieni și cu bălegar și pișat de oi. E distracție mare când aluneci și cazi. Brânza aia reală, făcută în afara fabricilor se produce cu lapte muls în care mai scapă câte o căcărează de oaie, că așa e la muls. Dacă o apucă pe bârsană în timp ce ciobanul o trage de țâțe, o apucă. Nu se scuză să ”meargă afară”. Brânza se face. Căcăreaza e scoasă cu mâna, laptele e filtrat printr-o bucată mare de tifon, cheagul real, din stomac de miel, e aruncat peste și aia e. Așteptarea aduce brânza adevărată, aia care nu e pentru sensibili, pentru cei intoleranți la lactoză, nici pentru vegani sau pentru speriații de bombe. Și e mai bună decât orice produs bio de pe rafturi. Autentic mai înseamnă că pământul e muncit ca acum patru sute de ani. Cu calul, cu soarele care-ți prăjește ceafa, cu un progres care ar scandaliza orice cetățean european plin de drepturi și cu tot mai puține obligații. Și multe, multe altele. Nu îmi place să citez din filme, mi se pare o modă modernă de prost gust, dar era un monolog în Sons of Anarchy care se potrivește. ”Omul nu vrea libertate, vrea doar libertatea de a fi comod”, se zicea. Libertate înseamnă altceva și e posibil să nu ne placă. Așa și cu autenticul. Vrem să fie autentic, dar să nu miroasă urât, să nu ne murdărească, să fie la temperaturi controlate și cu Raid-ul în priză. Cam greu.

Am parte de o zi tare mișto. E soare, călduț cât să stai la mânecă scurtă, dar nu prea încins cât să transpir. E de hamac, de citit câteva pagini din carte, de scris două trei lucruri cât timp mai ține bateria laptopului, de verificat dacă s-a infiltrat apă în cort după ploaia de peste noapte. Și nu s-a infiltrat, că nici ploaie serioasă n-a fost. Doar că e prea mic, n-am gândit-o bine. E cort de o persoană și atât. Probabil că e bun dacă te duci cu rucsacul la mare, dacă mergi câteva ore la munte, dar de stat zile întregi nu e tocmai bun. Pe lângă faptul că n-am loc să dorm cum trebuie, echipamentul moto care e extrem de voluminos nu încape pe nicăieri. Trebuie să improvizez cu pungi de plastic un mini-cort și pentru el și să îl las afară sperând că nu e vreo vulpe care a visat de mică să aibă cizme de piele BMW Gravel și costum Rallye Competition.

Aici, în Lunca Jijiei, timpul a stat în loc într-un mod mai puțin poetic. Nu era cazul să stea, dar a stat. A stat și prin Monumentul de la Rediu, de pe malul celălalt al Jijiei, acolo unde nemții și-au îngropat victimele din război. Sau prin tranșeele care, deși acoperite cu pământ, tot se mai lasă câte puțin an după an și compromit integritatea caselor de lut, de chirpici, construite apoi peste ele. Aici au mai rămas poveștile Lagărului de la Șipote în care au fost exterminați, prin înfometare, mii de soldați. Și de aici, un pic mai sus și mai la est, e barajul de pe Prut de la Stânca-Costești. Construcție comună pe care o împart acum România cu Republica Moldova și care a fost ridicată cu un preț colosal, echivalentul a 60 de tone de aur. Dar mai important e că rușii pe de-o parte și Ceaușescu pe partea asta au mutat sate întregi, cu tot cu morții din gropi, despăgubind minimal localnicii. Acum un baraj uriaș care reglează apa Prutului și împiedică inundațiile, construcția și-a făcut loc în istorie printr-o poveste tristă.

În tot acest context, Lunca Jijiei, de la Iași și până spre Dorohoi, spre Botoșani, e un loc în care autenticul e autentic. E liniște reală, traficul e rar, se aud cucii, ciocănitorile, miroase a flori de salcâm și tei, a iarbă cosită cu coasa, nu cu vreo mașinărie Stihl. Căruțele mai ridică praful când e secetă, mai fac tranșee când e ploaie și noroi, copiii încă mai merg desculț pe străzi și asfaltul e o promisiune a primarilor burtoși, îmbrăcați cu cămăși din polistiren sută la sută, care se plimbă cu Loganul prin sate în căutare de voturi.

Mai dorm o noapte și plec. Sper să pot, că dealul pe care am căzut când am venit e acum uscat, dar la noapte se anunță cod portocaliu de vijelii, ploi și grindină. Nici nu știu ce îmi doresc mai tare, să reziste cortul sau să rămână dealul uscat? Cert e că am nevoie de un cort mai mare în care să îmi pun și hainele de moto.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei

[instagram-feed]