40 de zile în România – Țară frumoasă, solicit ajutor!

Pe vremuri, hanurile erau construite în preajma marilor târguri sau la intersecții importante de drumuri cu un scop clar. Călătorii, cu precădere negustorii, aveau nevoie de un loc în care să tragă peste noapte, în drumul lor spre locurile de desfacere a mărfii. Erau niște construcții cu un scop precis, așadar destul de simple. Oamenii se puteau odihni, puteau da cu niște apă pe față și puteau mânca. Evident, de unde și construcția tip ”cetate” pentru multe dintre hanurile vechi, erau spații unde oamenii ăștia își puteau ține mărfurile în siguranță peste noapte.

Astăzi am evoluat și avem hoteluri sau pensiuni. Și, în România, cele mai multe dintre ele nu îndeplinesc nici măcar rolurile de bază, simple, pe care le îndeplineau pe vremuri hanurile. Cumva, faptul că țara asta are un relief atât de ofertant și niște peisaje atât de căutate e un handicap. Pentru cei care oferă servicii de găzduire. I-a lenevit țara. Știu că au o clădire într-un loc frumos și nu fac nimic altceva decât să îți ofere, precum hanurile odinioară, un loc să pui capul, să te speli și să bagi ceva în tine. De fapt, măcar pe vremuri aveai posibilitatea de socializare la hanuri, la pensiunile din România nici asta nu ai.

Dacă ar fi să își facă o reclamă sinceră, cele mai multe unități de cazare de la noi ar spune ceva de tipul ”te așteptăm, avem o clădire într-un loc unde natura e minunată”. Atât! Că ajungi acolo și e frumos, da. Dar? Mai departe? Apusenii sunt minunați, însă natura asta a făcut doar lucrurile care țin de ea. Natura nu poate face căi de acces în locurile frumoase, natura nu poate amenaja pontoane, foișoare, nu poate completa oferta. Asta ar trebui să fie misiunea administrației locale și a proprietarilor de unități de cazare. Trebuie să poți oferi turistului și altceva în afară de un pat. Vrei să îl faci să revină, nu? De ce aș reveni într-un loc în care absolut singurul lucru frumos e cel făcut de natură?

Și, ca lucrurile să fie mai rele, zone întregi din România se confruntă cu problema gunoaielor lăsate în natură. Deși pare de necrezut, nu doar turiștii sunt vinovați pentru asta. De la Luduș în sus, urmând drumul pe lângă un șir lung de lacuri, în direcția Zău de Câmpie, Șăulia, spre Râciu, natura le-a dat localnicilor ceva frumos tare. Sunt dealuri verzi, temperaturi bune și lacuri. Multe lacuri, kilometri întregi. Ce e pe lângă aceste lacuri, chiar în satele lor? Un focar de infecție. Se braconează într-un stil barbar, nu există un control real asupra celor care vin să ”pescuiască” în lacuri, iar mizeria e înfiorătoare. Lângă niște localnici care dădeau, civilizat, cu undițele la pește am găsit atât de mult gunoi încât am crezut că s-a răsturnat o mașină de la salubrizare acolo. Mii de mucuri de țigară de la pescarii nervoși că își ratează ziua, zeci de PET-uri butoiaș de Newmartk, ambalaje de plastic, pachete de țigări. Au mers atât de departe încât au îndesat gunoaie în gaura din trunchiul unui copac de pe malul lacului. Cam ce spune despre tine lucrul ăsta? Care e firul logic, firul gândirii atunci când te duci la pește și, în loc să îți iei gunoaiele inevitabile înapoi acasă, le îndeși în trunchiul unui copac? Sunt foarte curios, aș vrea să vorbesc cu un astfel de om, să îl întreb cum gândește. Că nu e un gest reflex, cred că necesită o doză măricică de planificare. De tipul ”am gunoaiele astea, nu vreau să îmi murdăresc Opelul Vectra cu ele, unde le pun? Îl lac? Nu, că poate le agăț în undiță când mai vin. Pe mal? Neah, mai bine să le îndes cu forța în gaura asta a copacului, unul dintre puținii care mai țin umbră pe malul apei”.

Chiar și în aceste condiții, natura are puterea să mă binedispună. De la Zău de Câmpie aleg, la recomandare, un drum comunal peste deal, prin pădure. Eroare 404! Deși ar fi trebuit să mă aștept, ploile au ajuns și aici și patinez precum o rusoaică grațioasă la Campionatul European. Sunt numai vreo cinci kilometri până în Șăulia, un sătuc de pe partea cealaltă a dealului, distanță pe care o parcurg într-o oră. E greu, abia mișc motocicleta care are aderență zero, e ca și cum ai merge pe gheață. Doar că aici bate soarele, transpir precum un luptător de MMA, și mă străduiesc să nu cad de la viteze prea mari, să nu fac vreo daună greu de reparat. Cu toate astea, și sunt convins că nu sunt doar eu așa, îmi place mult. E un alt tip de greu, nu e ca în Siberia sau Mongolia acolo unde aveam greul distribuit pe sute de kilometri în fiecare zi. Aici e mai intens, dar am undeva, în spatele cutiei craniene, relaxarea că indiferent de ce bubă fac ajutoarele sunt aproape.

Spuneam mai sus despre autoritățile locale și lipsa completă de inițiativă. Un oraș de provincie cochet nu înseamnă unul care are șosele bune și cafenele în centru. Un oraș precum Toplița, de exemplu, are nevoie de o persoană cu creier la conducere. Cu inițiativă. Ce motive ai să mergi în Toplița, dacă ești om normal? În afară de o ospătăriță frumoasă la Restaurant Siesta, pe marginea DN-ului, Toplița se laudă cu ceva cu adevărat excepțional. Cascada cu apă termală din oraș, unică în România și una dintre cele două, dacă nu m-a mințit localnicul, din Europa. Bă, chiar e ceva, nu? Care e elementul de noutate? Cascade am văzut cu toții la viața noastră. Elementul inedit e că e apă termală, că e o cascadă cu apă de 27 de grade Celsius tot timpul anului. Bun. Ajungi acolo și vezi cascada, una altfel mică, nespectaculoasă, însă nu poți să faci altceva. O vezi și atât! Păi, bă! N-ați zis că e apă termală? Lasă-mă să ating apa, să o gust, să ling două pietre, să scot Protexul să trag o baie, ceva. Nope! Nu poți atinge apa, trebuie să îi crezi pe cuvânt că e termală. Au pus un gard de lemn ca să se asigure că treaba e teoretică. Unde mai pui că în afară de gardul ăla de lemn ai doar o parcare improvizată, pentru 2-3 mașini. Și atât! Dacă se înghesuie turiștii, se blochează drumul. Ce era dacă făceau, pe lângă gardul ăla, un ponton mic. De două persoane, până fix sub cascadă. Să se bage lumea, să simtă apa, să se facă fleașcă dacă asta vor. E ca și cum m-ai trimite să vizitez cea mai mare plantație de trandafiri din lume, dar m-ai îmbrăca în costum de astronaut. Bine, mă. Sunt frumoși, dar am venit să simt mirosul, că trandafiri am văzut și în poze. Fenomen unic în țară, rar în lume, dar imposibil de experimentat.

Noroc cu natura, păcat de noi. Pe cursul Mureșului, în sus, spre Borsec vreau.

Bună ziua, aveți căsuțe de camping libere?
Da!
Trebuie să fac rezervare sau cum se procedează?
Nu!
Cât costă una?
Veniți aici și vedeți.

Apoi telefon închis în nas. Nah… Probabil au prea mulți clienți, îi deranjează banii. Altă încercare, undeva spre Gheorghieni. Îmi răspunde un domn care vorbește foarte bine limba română, însă e evident că prima lui limbă e maghiara. Îmi explică cum să ajung, îmi spune câte căsuțe are, cât costă, ce opțiuni de spălare am, îmi spune că au băuturi și cafele acolo, că pot comanda pizza din oraș dacă vreau să mănânc. Unde mai pui că îmi zice că îmi face discount pentru că sunt singur, iar căsuța are două paturi. Voi ce ați fi ales?

Noroc cu natura. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu turismul românesc dacă aveam atitudinea asta, dar o țară cu relieful Ungariei. Ce ofeream? Cât ne salvează România pe noi, românii. Habar nu avem!

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți

[instagram-feed]