web analytics
40 de zile in Romania

40 de zile în România – Liniștea și foamea din munți

Cum e mai bine? Să știe toată lumea despre zonele frumoase din România și să le asalteze? Sau să știm cât mai puțini și să mergem doar noi, pe furiș, chiar dacă asta nu ajută deloc turismul din zonă? Imediat după Gârda de Sus se face o stângă spre Peștera Scărișoara. Peștera nu mă interesează, dar drumul, da. E bucla pe care cu o zi înainte m-a luat șuvoiul, undeva în Cheile Ordâncușei. Azi e soare, merge bine.

E o urcare frumoasă, șerpuită, care atinge și niște sate. Hănășești, Ghețari, Ocoale, sate care la de la distanță nu par a fi sărace. Și mă întreb care e sursa avuției, fără pic de răutate. Ca să construiești într-o zonă atât de izolată, chiar dacă ai ciment turnat relativ recent, trebuie să ai ceva bani. Cineva îmi spune că se taie masiv lemn în zonă, probabil că ăsta e răspunsul. Mă plimb ușor, cu cel mult 40 la oră, ca să mă pot uita stânga-dreapta. E revigorant, mai ales dimineață, e aer tare, rece, miroase și a iarbă proaspăt cosită. Urmele ploilor se văd în iarba culcată la pământ de șuvoaiele care au venit de pe munte, căutând valea. Și valea asta, de multe ori, trece pe la oameni prin curte. Încerc să părăsesc asfaltul, dar îmi revin repede. Deși pietruite, drumurile mici care urcă pe dealuri sunt extraordinar de moi, se încarcă roata imediat și rămân blocat. Doar că m-am mai uitat și eu la cei mai deștepți, știu cum să o scot și să-mi văd mai departe de treabă.

Azi e zi de mers, nu de pozat și nu de stat. Există zile în care e frumos să stai, cum erau cele la Breb, dar există zile în care e mai frumos să mergi. Azi e o astfel de zi, pe cursul Arieșului. E prea moale pământul ca să pot ieși, îi dau pe DN. Dacă n-ați fost, nu ratați zona. Începând din Parcul Național Apuseni, urcați la drum bun la 1400 de metri până la Vârtop, apoi coborâți spre Arieșeni, Scărișoara, Albac și în jos, pe cursul Arieșului, spre Sălciua. Dacă sunteți lideri mari de tot și aveți biciclete sau motociclete, vă recomand să traversați și să urcați spre Dumești, Valea Poienii, Brădești, După Deal și tot așa. E frumos de mori, am fost acolo la GS TT de vreo două ori, dar numai cu cauciucuri cu crampoane și am și avut noroc de vreme uscată. Dar cu o bicicletă bună merge, e ceva efort, dar e atât de frumos încât o să vă vină să mușcați din cadru. Și, pentru că vă știu bogați, puteți merge cu mașina până la Sălciua, lăsați automobilul la pensiunea de lux tip cinci margarete, și de acolo luați bicicletele în sus, pe munte.

În zona aia, sus, sunt câteva case locuite. De bâtrâni, din câte mi-am dat seama. Nu sunt case modernizate, nu pare să îi dea luxul afară pe geam. Mereu m-am întrebat, când treceam pe acolo, cum e să locuiești așa. Sunt rupți, rupți de lume. N-au de niciunele, nici curent, nici TV, nimic. Stau pe o margine de deal, au un câine, niște păsări, poate o vacă sau două și atât. Mă gândesc că mănâncă ce produc, că drumul până în cel mai apropiat loc cu magazin e lung de tot. Și e greu vara, pe uscat, nu vreau să mă gândesc cum e iarna cu zăpadă sau, mai rău, într-o toamnă rece și ploioasă, atunci când coborârile sunt ca pe derdeluș. Ori să faci asta la 60-70-80 de ani… Chiar și așa, pe de altă parte, oare cum e să stai acolo? Să ai poluare fonică zero, să ai aer curat. Probabil m-aș arunca într-o prăpastie în primele săptămâni, dar asta numai din cauza apucăturilor și dependențelor date de orașul mare în care m-am născut și am trăit. Însă ar fi tare să îți poți reseta complet reperele, să te poți muta acolo și să… chiar. Să ce? Că nu poți să stai numa’. Să muncești pământul, ok. Dar iarna? Ce faci 3-4 luni, cât e zăpadă? Fără TV, fără internet. Numeri pietre? Bei? Aplici violență domestică? La următoarea trece pe acolo o să întreb un localnic ce naiba face o iarnă întreagă.

Părăsesc DN-ul și mă duc spre Aiud prin Râmetea, acolo unde mă cred mai capabil decât sunt și reușesc să blochez din nou motocicleta în noroi. Noroi atât de cleios încât nici în picioare nu poți merge. E rău și cu cauciucurile astea, pe lângă că sunt un eșec total noi acum sunt și uzate, nu mai sapă deloc în pământ, se adună imediat noroiul în ele și patinez. Și, ca orice român în necaz, îmi dau casca jos, mă întind pe iarbă sub un pom și încep să fluier o populară pe care am auzit-o câteva ore mai devreme, la o crâșmă. Ce se poate întâmpla? Să nu mai iasă, să stau acolo, la 2 kilometri de drumul principal, până o trece cineva. Bine, de ce ar trece cineva pe unde nu e drum? Măcar am semnal full 4G, dau niște telefoane. Și cât mă fâțâi așa, descopăr și niște pietre măricele lângă copac, un soi de cămin pentru un foc de tabără. Le iau, le pun în groapa săpată de roată în noroi și iese. Cu forțări, cu înjurături, cu ”idiot e ăla care-o mai părăsi asfaltul vreodată”, dar iese.

Noaptea-i programată la Ocna Mureș. Mă întâlnesc cu un motociclist, cu autorul ghidurilor Carpathian 2 wheels Guide, să băgăm niște ore de pescuit și să facem o discuție pe video, despre motociclete, călătorii și altele. Reușim doar să mâncăm niște mici, că peștele nu trage și nici discuție nu putem purta. Lângă baltă, la nici 200 de metri, e un majorat. Duduie manelele ca în discobar Budești, nici morți de foame dacă erau peștii nu ieșeau să ia momeala din cauza basului care răsună peste toată valea aia. Aia e.

Din seria 40 de zile în România:

[instagram-feed]

16 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.