40 de zile în România – Căzături și cartofi noi

De îndată ce prinde semnal, telefonul mă îndeamnă să mă duc spre Crăcăoani, apoi să mă înțep un pic în drumul național până se face o stângă spre Magazia. Un drum micuț, dar recent modernizat. Nu știu cum funcționează programul, știu doar că am văzut niște reportaje tari de tot la ”România, te iubesc!”, însă PNDR (Programul Național de Dezvoltare Rurală) e scris pe panouri la fiecare intrare pe câte un drum județean sau comunal. Partea bună e că e asfalt unde, până recent, nu era altceva decât pământ sau pietriș. Partea proastă e că, ochiometric, 50% dintre drumurile astea recent făcute cu PNDR sunt deja într-o stare de degradare, deși sunt relativ noi.

Căutarea schitului cu numărul doi pare simplă. Citesc cum că drumul merge fix până în fața așezământului, iar până acolo străbat niște localități de munte, mă rog, de poala muntelui, cu case care arată surprinzător de bine. De fapt, am observat moda asta în special în satele din jurul mănăstirilor din Neamț. Case în stil tradițional, fără etaj, cu prispă/cerdac și cu multe, dar multe ghivece cu mușcate (cred că sunt mușcate, nu sunt florar) la vedere. Mai pune pe lângă asta un gard de lemn, o iarbă în curte și un fundal cu pădure de conifere și o să îți dea cu plus bine de tot. Asfaltul turnat de PNDR se termină la ieșirea din Mitocul Bălan, acolo unde navigația mă îndeamnă să fac stânga pe un drum pe a cărui intrare spune, clar precum sintagma FCSB nu e Steaua, că circulația publică este interzisă. Cum vine asta? Care e logica? Și dacă intru, ce o să se întâmple? O să vină vreun ranger nemțean să mă amendeze pentru că m-am dus la schit pe un drum forestier? Și dacă o să vină, cum o să mă prindă? Cu Loganul, cu Dusterul, cu ATV-ul?

Sunt doar câțiva kilometri până la schit, unul care nu e sus, dar e adânc în pădure. Ca de obicei, parcă e regulă, pe măsură ce înaintez se pierde semnalul. Mai întâi dispare complet internetul, apoi dispare și semnalul de telefonie mobilă. E un drum bunuț, de piatră, bine nivelat, prilej cu care mă gândesc eu c-ar fi oportun să scot telefonul și să fac o filmare. Că se ridică prea frumos praful în urma motocicletei, sigur se vede fain pe video. Așez telefonul, dau record, mă duc mai încolo un pic, accelerez brusc și îi dau tare pe lângă locul în care terminalul GSM filmează, totul bine. Doar că… de întors e mai greu. Deși am în față, la vreo 200 de metri, un loc unde drumul e mai lat și aș putea întoarce fără probleme, mă încăpățânez să fiu prost. Și încerc să întorc ca la Dakar, pe loc, cu un picior pe jos și cu accelerația bruscată. Și a mers. Mă rog, pe jumătate a mers. Că dacă faci asta și vrei să întorci motociceta din gaz trebuie să o faci cu hotărâre, nu cu juma’ de gând. Altfel pățești ca mine, ți se pare că o să o scapi de sub control, te oprești la mijlocul procedurii și… și îți cade motocicleta pe o parte. Bine, cade pe pământ, la viteză foarte mică, fără semne. Dar cade și, cum am mai spus, să ridici un GSA full de bagaje nu e chiar cel mai ușurel lucru.

Gata cu joaca, la schit. Aici nu am cum să ratez somnul, e mai ușor de ajuns, nu cred că e lume, sigur am cum să pun cortul în curte sau prin împrejurimi. Schitul e fix la drum, la drumul forestier. Pe stânga. Opresc motocicleta lângă gard, îmi dau echipamentul jos și analizez. E liniște de nu există. Nu sunt fire de curent electric altele decât cele trase de la niște panouri solare amplasate pe dealul vecin. Gardul înalt, poarta înaltă, poarta pentru accesul oamenilor e ușor deschisă. Stau câteva minute, încerc să-mi fac simțită prezența făcând gălăgie pe acolo, dar nu apare nimeni. Bun, intru eu atunci. Doar că prin gard văd, undeva în fundul curții, în partea opusă celei în care mă aflu eu, că sunt niște copii la masă. Cred că patru, că-s destul de departe. Patru copii, niciun adult. Ahm…

Eu m-am mai pronunțat pe tema asta. Trăim într-o lume atât de cretină încât am ajuns să îmi analizez de zece ori fiecare gest, să mă uit de zece ori peste fiecare cuvânt scris. Că sigur se trezește unu’ să spună că e ofensat profund sau să-mi găsească motiv să aducă furia zoaielor de internet peste mine. Așa și cu copiii. În mod normal, ca un om sănătos la cap ce mă aflu, aș fi intrat în curte, aș fi dat bună ziua și aș fi întrebat copiii ăia unde e un adult cu care pot discuta. Sau un preot. Doar că nu trăiesc într-o lume cu oameni normali la cap și, evident, am stat și m-am gândit. Cum să intru eu într-o curte unde sunt doar copii? Dacă se sperie, să zicem? Dacă încep să plângă, să țipe. Probabil că nu s-ar fi întâmplat asta. Dar dacă se întâmpla? Ce explicații dădeam? Nu venea el Cătălin Radu Tănase dimpreună cu duba Jandarmeriei să mă întrebe ce caut să traumatizez copiii în mijlocul pădurii?

Repet, într-o lume care n-ar fi complet alterată o astfel de discuție n-avea sensul. Dar am văzut pe viu, am văzut experiențe ale altor oameni, apropiați sau nu, care din intenții bune au ajuns să aibă niște probleme uriașe. De ce credeți că nu mai fac publice ieșirile cu echipamente din campania ”Ajută-i să crească!”? Internetul e plin de vânători, de hipsteri obosiți și dispuși să reclame și să facă petiții în secunda în care ceva nu le dă cu plus, așa că am zis că nu merită. Așa că am mai așteptat, cred că vreo 20 de minute, să văd dacă vine vreun adult și, pentru că n-a venit, am făcut cale întoarsă, dezamăgit. Și da, știu că o să îmi spuneți toți acum cum am fost fraier, cum trebuia să intru să aflu unde e preotul, că ce mare brânză. Dar v-am spus, știu prea multe persoane care și-au făcut probleme când nu era cazul, deci prefer să evit cât pot de tare. Măcar până când își va mai reveni lumea asta profund bolnavă.

O apuc spre est. Trebuie să ajung la Iași să îmi schimb cauciucurile. Deja spatele e tocit tare, îmi alunecă la frânări puternice pe asfalt, intră controlul tracțiunii când accelerez puternic, începe să nu mai fie safe. Și, cum BMW Motorrad România mi-a trimis deja un set de anvelope noi la Iași, mă abat un pic de la drum. Seara o petrec în cel mai natural cadru posibil. Cu motocicleta parcată în curte, la umbra unui salcâm. Cu o cină formată din cartofi noi, la scoaterea cărora particip. Cu ceapă scoasă din pământ chiar înainte de masă, cu roșii culese din grădină și cu brânză de la oile din gospodărie. Dumnezeu!

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort
• Pe munte, la schit

[instagram-feed]