40 de zile în România – Pe aici nu se trece!

E 7 dimineața. Am dormit excelent, deși am visat un pic cu indieni, probabil de la scenariile fataliste pe care mi le-am tot făcut în cap înainte de culcare. Camera în care stau are un filtru de cafea, cafea care miroase destul de bine, gata râșnită, plus niște lapte. Îmi fac o cană generoasă pe care o beau pe mica terasă, în timp ce mă asigur că am toate hărțile actualizate. Harta navigației de pe motocicletă, hărțile Google Maps descărcate pentru a putea fi utilizate și în lipsa semnalului, harta din aplicația BMW Motorrad Connected.

Îmi împachetez cu grijă lucrurile. Cu mai multă grijă decât de obicei. Mă străduiesc, măcar din ochi așa, să încarc cu aceeași greutate atât cutia dreapta, cât și pe cea stânga. Până acum n-a contat prea mult, dar unde vreau eu să merg e nevoie de precizie. Pun apă în rezervorul gecii, de unde și furtunul ăla pe care îl vedeți că iese din spate, restul o arunc, să nu dezechilibrez încărcătura. Prind cu grijă mai mare decât de obicei geanta impermeabilă neagră în care îmi țin hainele, strâng chingile la același nivel, să nu cumva să atârne mai mult într-o parte. Ce să mai, Lufthansa! Echipamentul e în regulă, toate ventilațiile deschise, viziera e curățată, ștearsă, sunt bun de drum.

Măi, oameni. Să vă zic unde mă duc, că de vreo câteva zile mă tot țin și n-am mai spus. Și e spoiler alert, mai știți ce ziceam data trecută, da? Că dacă n-ajung o să îi zic pe nume. De la Hațeg cobori pe șoseaua principală, pe ”deneu”, vreo 30 de kilometri. Treci de satul denumit într-un mod absolut adorabil ”Pui” și faci stânga spre… zgomot de tobe, suspans… Fundătura Ponorului. Pentru că nu vreau să dați click dreapta și să ieșiți în căutarea imaginilor cu locul, o să vă las eu aici niște fotografii făcute de alții. Cum ziceam, eu n-am putut ajunge. Revenim după poze.

Sursa pozelor este site-ul www.gohunedoara.com. Așa, gata. Frumix? Să continuăm.

De la Pui, imediat după, am tras o stângă și au început veștile proaste. ”Nu se poate”, ”N-ai nicio șansă”, ”Imposibil, e prea ud pe jos, s-au rupt și niște maluri”. Trei săteni, inclusiv un om de la crâșmă care pare înțelept de după țapul de bere servit, într-un mod cât se poate de corect, la 8 și ceva dimineață. Păi stați că eu cutare, eu Siberia, mers mult, nu știu ce. ”Nu merge, nene! Crezi că ești primul care vine cu motorul pe aici după ploi? Cu din ăla mic, de motocross, poate că merge”. Nu sunt mulțumit, mă așteptam să nu se poată, dar speram să dureze mai mult… speranțele. Stau pe un cap de pod și mă uit la traficul aproape inexistent. Vine o căruță, omul salută, salut și eu și mi-o încerc. ”Unchiule”, îi zic. ”Îți dau un milion să pun și eu motocicleta în căruță și să mă duci până la Fundătură?”. Și arăt din cap spre munte. Omul trage de hățuri, oprește. Stă vreo 15 secunde și se uită, se uită la motor, se uită iar la munte. ”Nu!”. Și pleacă!

Care e faza? Drumul urcă prin munte și pare destul de greu accesibil. Dacă te uiți pe pozele celor care au fost acolo vezi asta, dacă citești o să auzi că e drum de tractoare sau de ATV-uri cu adevărat profi. Sau, firește, de motociclete de alea mici, pârțâietoare de motocross cu care poți ajunge, practic, oriunde. Și faza e că nu îți dă speranțe, le elimină din prima, nu trebuie să ieși mult din sat să vezi cum începe să devină nasol. Și nu zic, îmi doresc mult de tot să ajung, dar îmi doresc să ajung cu GS-ul. Altfel dădeam 2-3 milioane unui sătean, îi luam tractorul și mă duceam. Doar că nu se poate, la cum e descris drumul, mai ales că a cam plouat în ultima vreme, nici mama celui mai tare pilot de Dakar nu duce un GS acolo acum. Când e uscat complet e altă discuție.

Fundătura Ponorului, loc în care ajung anul ăsta orice ar fi, arată și se simte ca unul dintre cele mai izolate locuri din România. E vânat în ultima perioadă de amatorii de fotografie, de oamenii care merg pe munte, dar lipsa unităților de cazare, lipsa restaurantelor îl face încă un loc puțin atractiv. Deși, dacă măcar 50% din ceea ce văd în fotografii corespunde realității, eu mă străduiesc serios să numesc un loc mai frumos în toată România asta. De la sud la nord, de la est la vest, acolo, aproape de Viena.

Vă mai las timp să vă uitați pe niște poze, eu mă retrag, dar anul ăsta mă întorc. Mă gândesc să iau mașina până în Pui și de acolo să merg cu bicicleta. Deși, la starea gravă în care îmi e genunchiul stâng acum, probabil că o să fie cam greu. Sau pe jos, dacă nu e criminală urcarea, și nu văd de ce ar fi, pot băga lejer cei 6-7 kilometri de mers pe jos până în Fundătura Ponorului.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort
• Pe munte, la schit
• Căzături și cartofi noi
• Cazare la schit
• Cu sapa-n mână
• Nu mă mai ascultă corpul
• Cârtițele și istoria
• Conacul dintr-un sat
• Ziua mea liberă
• Ocupăm cu forța
• Ce să faci și cu banii?
• Oriodaiorinodai

[instagram-feed]