Canada #SoulFuel – Maluma baby și indianul Drufal

Ce tare! Să ai o zi din aia țiplă, o zi în care totul e frumos, toate merg bine, nu ți-e foame și nu ți-e sete, îți vine să mergi 2000 de kilometri cu motorul și la final… să își bată cineva joc de ea. Dar nu oricum, ci în silă așa. Iată povestea celei mai infecte interacțiuni cu un loc de cazare din câte îmi pot eu aminti acum, poveste care începe cu cea mai frumoasă parte din Canada. De până acum.

Deschid ochii pe la șapte dimineață, dar nu natural, ci de la zgomot. Afară plouă, mă așteptam la asta după ce-am consultat aplicația meteo cu o seară înainte. Însă nu mă așteptam să rupă, efectiv inundă străzile. N-am mari emoții la mersul pe ploaie, nu mai sunt începător, singura chestie e cu udatul, mai ales că am încălțăminte care nu e impermeabilă. În teorie e bine, în practică iese prost. Iese prost pentru că nu știu ce naiba e în capul meu câteodată, nu e prima dată când fac așa. Adică îmi strâng bagajele, mă echipez și decid să iau doar geaca de ploaie, nu și pantalonii. Jur că nu știu cum ajung la concluzia asta. Adică ploaia nu s-a oprit, duduie în continuare… Ireal. Ies ca bou’ așa și în zece minute, adică până la primul Tim Hortons, sunt varză. Rău, nu oricum. Ploaia m-a făcut pilaf pe pantaloni și, desigur, totul s-a scurs în încălțări. Dacă îmi luam pantalonii de ploaie evitam asta, iar încălțările s-ar fi udat, dar s-ar fi udat incomparabil mai puțin. Deci e un fel de cum să te autoflagelezi ca imbecilul, singur și neforțat de nimeni. Mergem cu dejtele de la picioare în apă, ce să facem.

Încep pe drum expres, am zis că nu îi mai zic autostradă, însă apoi mă scoate. Practic, ca să vedeți pe hartă, de la Moncton până la East Amherst i-am dat pe șoseaua mare și dreaptă, apoi m-a scos stânga pe coastă, prin Linden, Port Howe, Pugwash, Wallace, Tatamagouche și tot așa. Băi, oameni. Cum să vă descriu. E fix Canada cum speram eu să fie. A fost nevoie să ajung în Nova Scotia pentru asta, dar mă bucur c-am făcut-o. Merg doar prin sate, prin locuri care cândva sigur au fost sate pescărești, casele sunt pe colină, înconjurate de gazon, iar jos ai direct apa, strâmtoarea Northumberland. Unde nu sunt satele astea posh sunt niște restaurante în care se mănâncă exclusiv homar pescuit din ocean. E o atmosferă ceva de Taboo, dar fără noroiul și jegul de acolo, absolut minunat. Unde mai pui că mi se pare că și lumea e mai faină, nu că până acum n-ar fi fost.

Doar că e ceva ciudat cu ei. Opresc la semafor, toți se uită la mine. Râd, dau din cap aprobator, bagă thumbs up-uri. Mai că am impresia că mi-a lipit careva un sticker ciudat pe cască, prea sunt centrul atenției. Se întâmplă o dată, de două ori, de cinci ori. Se întâmplă și a șasea oară, la un semafor pus la un șantier de pe șosea, și deja e ciudat. Trec de locul faptei, trag pe dreapta și… îmi vine să accelerez la 200 la oră și să sar în Atlantic, să scap de nenorocire. De ce eram eu centrul atenției Canadei, mânca-v-aș… Fiți atenți și urmăriți calm.

Din când în când mai ascult muzică în timp ce merg. Ori la boxele motocicletei, ori la căștile wireless pe care mi le înfig în urechi înainte să pun casca. Procedeul e așa: telefonul se conectează simultan cu motocicleta și cu căștile și eu aleg unde vreau să redea muzica. În boxe, în căști sau… în ambele. V-ați dat seama, da? Se pare că n-am fost suficient de inspirat încât să aleg să dea doar în căști și… mergeam prin Nova Scotia rurală cu muzica blană și-n boxele mobrei. Dădea Maluma Baby cele mai nenorocite motoare verticale în versuri, că mă specializez în muzică din Columbia până mă întorc acolo, de duduiau văile, se speriau pescărușii, se băgau homarii la fund. Și dădea, nene, că boxele Marshall de pe R 18 B duc bine de tot, se aude incredibil de tare, auzi muzica și la 140 la oră pe autostradă. Mamă, când mă gândesc la toți Hells Angelșii care se uitau crucis la mine și eu credeam că îmi admiră stilul de pilotaj… Ei se uitau, dragii de ei, la cum duduie Maluma și Karol G. Iar eu, desigur, nu puteam să-mi dau seama. Auzeam muzică, dar o auzeam în caștile mele mici care au și active noise cancelling, deci nicio șansă să îmi dau seama că mai aude și juma’ de Canada ce aud eu. Mda, asta e, am colonizat reghetonu’ în America de Nord.

Toată dimineața și puțin din orele prânzului sunt așa. Cu drumuri șerpuite, lente, cu peisaje mișto, cu apa pe stânga și dealuri verzi-verzi pe dreapta, cu taverne, cu orășele cochete și case care arată fenomenal. Destinația e capătul Canadei. Să vă zic acum. Când mi-a dat traseul, Ian mi-a zis că cel mai fain o să fie în Nova Scotia, în Cape Breton Highlands, dacă fac Cabot Trail. Adică un drum de vreo 400 de kilometri pe peticul ăsta de pământ, o insulă de fapt, insulă legată de Canada printr-un pod. În poze arată fenomenal, dacă prin vreme bună, slabe șanse, o să fie și mai tare. Și mă gândesc cum naiba o să fie pe insulă dacă eu până în insulă am dat deja de drumuri și de peisaje absolut colosale. Trec podul după ce alimentez motocicleta cu benzină din aia bună. Apropo, în Nova Scotia au mai dat ăștia zece cenți jos din prețul care-i în Quebec și New Brunswick, dar tot e mai scumpă ca-n Ontario. Alimentez, trec podul și îi dau. Am 55 de kilometri până la cazare, un motel de vreo 400 de lei pe noapte, adică punctul din care mâine urmează să îi dau blană pe Cabot Trail. E răcorică, îmi place, drumul e liber, halesc distanța ca și cum n-ar fi fost. Ajung cu vreo oră după ora de la care începe check-inul, adică la ora 16. Și începe show-ul, doamnelor și domnilor.

Parchez, intru la recepție și dau de domnul Drumal, Drufal, something. Uit numele oamenilor, nu e spusă cu răutate. Un domn indian, ușor supraponderal, pe la 30 de ani, cu brățară de aur la mână și părul ieșit prin decolteul tricoului. Foarte amabil. Cică mister Cristian, credeam că mai întârzii, că nu e gata camera. Ah, nu e? Eh, nu-i bai, aștept aici că mi-am luat o sticlă de cafea, mai belesc ochii. Da, cică. În 15 minute e totul gata. Bine, nene. Și mă așez și… stau. Și stau, și mai stau. Trece jumătate de oră și Drufal al meu o freacă aiurea, nu dă niciun semn. Mă ridic și mă duc la el.

Zi, șefule. E gata?
E aproape gata, a fost o problemă cu baia și o rezolvă băieții. Dar dacă vrei, poți să îți duci bagajele în cameră și aștepți afară până se termină lucrarea. Mna, bine. A trecut o groază de timp de la ora de check-in, dar sunt om bun, nu comentez.

Mă, oameni. Intru cu bagajele în camera aia, nu mai mult de o debara spațioasă din apartamentele cu patru camere de pe vremuri din zona Timpuri Noi – Tineretului. În cameră, nu exagerez, 40 de grade. Deși afară sunt 21. Aparatul de aer condiționat e oprit, dau să-l pornesc după ce șterg un strat din jegul gros ce-l acoperă, dar constat că n-are butoane, sunt rupte, smulse. Ok… Mă duc să aprind lumina, întrerupătorul e smuls. Dau să intru în baie să mă spăl pe mâini… HIV Sida! O găleată plină cu smârcâz sub chiuvetă, plin de scule peste tot, spumă, ciocan, cheie franceză. Ok… Să zicem că lucrau băieții. Intru înapoi în camera tip debara și văd prosopul. Pe pat. Un prosop cât ambalajul de la un 7Days desfășurat aruncat efectiv ghem pe pat. Murdar și aruncat ghem pe pat. Băi, Drufal, ești măgar? Ies și mă duc la al meu care freca duda pe telefon.

Unchiule, zic politicos. Lasă că lucrează băieții, dar vezi că n-am aer condiționat, în cameră nu se poate respira, sunt toate smulse și murdare pe acolo, e haos mânca-te-ar tata. N-are nicio legătură cu ce vinzi tu pe Booking.com. Drufal al meu, înger. Nuuu, mister Cristian. Merge aerul, a mers până să vii tu, probabil l-au oprit băieții care lucrează să nu îi deranjeze. Mai stai un pic și vin ei de la magazin, că s-au dus să cumpere niște piese pentru chiuvetă, și pornesc ei aerul.

Eu tot băiat bun. Bine, Drufal. Hai că stau cu apa în bocanci de două ore să aștept să termine oamenii tăi camera aia care oricum e focar de infecție. Și dă-i și stai, rupe internetul, freacă duda, iar băieții nimic. Sunt doi, un bătrân și un tânăr, care tot intră, tot ies, tot schimbă piese, tot se urcă în mașină și pleacă, revin cu alte piese, strâmbă din nas. Vorbesc rusă, dar nu mă bag în seamă, că e sensibil subiectul pentru unii. Sunt deja trei ore de când am ajuns, patru de când trebuia să fie camera gata, iar acolo e încă șantier.

Mă întorc la Drufal și îi cer altă cameră. Ah, ce ghinion, tocmai a fost rezervată ultima acum două minute, îmi zice cu un zâmbet de hoț de telefoane. A fost rezervată ultima, ă? Bine, hai c-am plecat. Dau să iau bagajele să plec și-mi dau seama că eu am plătit deja camera, dacă plec banii rămân la Drufal și, la ce spirit antreprenorial dezvoltă sigur n-are jenă să o scoată iar la închiriere pentru noaptea asta. Așa că pun mâna pe telefon, că tot am minute nelimitate cu Canada, și sunt la Booking. Am sute, cred că bat spre mia de rezervări la ei, nu cred c-am apelat de trei ori la serviciul de relații cu clienții. Îmi răspunde o doamnă, în niciun caz din America de Nord, și începe tămbălăul. Fix 55 de minute durează convorbirea care începe cu mine desenând problema, cu ea sunând la Drufal să confirme, apoi cu ea revenind să îmi zică dacă vreau anulare, apoi cu mine cerând ajutor să găsesc altă cameră din scurt pe o insulă cu extrem de puține locuri disponibile. Nu sună rău, dar vă rog să mă credeți că e epuizant. Plus că nu sunt eu cel mai John Terry la limba engleză, dar îmi acord singur titlul de profesor în limba asta față de doamna de la Booking.com. Extrem, dar extrem de rău vorbește. Încearcă să-mi găsească alt hotel, dar e ciudată rău. În loc să caute la ei pe aplicație, caută pe Agoda, pe Expedia, pe toate platformele posibile. Îmi spune nume de hoteluri, eu le caut și le tai de pe listă. Asta pentru că mă trimite doar la 100-200 de kilometri distanță. Și, vă dau cuvântul meu de om, îmi arată și o cameră la un hotel din Dundee, Scoția. Scoția aia din Europa. Săraca, a văzut că eu sunt în Aberdeen și a scris și ea, probabil, hotels close to Aberdeen în Google. Doar că eu sunt în Aberdeen, Nova Scotia, Canada. Și ea a venit cu un rezultat din Dundee, Scoția. Te doare mintea, ce să mai.

Trec 55 de minute, cum ziceam, și ea prea că stă la șuete cu mine. Îi zic că sunt cu motorul, că se face întuneric și că nu o să mai pot pleca, dar tot nu vine cu variante. Bine, tanti. Urmărește-mă! Intru eu pe Booking.com, că e aplicația ta, și caut. Dar rămâi cu mine-n telefon. Îmi ia fix 20 de secunde să găsesc ceva la 30 de kilometri distanță. Zic, e bun? Ea cică… da, normal că e bun, dar e mult mai scump. Păi și, zic eu, e vina mea că Booking m-a trimis aici, la un hotel care își face reclamă mincinoasă la Booking pe platformă? Nu e, zice ea. Păi și, zic eu, de ce să plătesc eu pentru asta? Ce am greșit eu în toată ecuația asta? Ea, cică, nimic. Aveți dreptate domnule Cristian, uitați cum facem. Luați dumneavoastră camera aia de 700 de lei pe noapte la motelul de acolo și, când ajungeți, ne trimiteți o copie după factură și noi vă dăm diferența față de prețul pe care îl plăteați aici la Drufal. Bravo, doamnă, zic eu iar. Păi și ne-a trebuit o oră să ajungem aici? Face doamne actele și anulează rezervarea la Drufal, îmi promite că banii îmi vor intra în cont în 7-14 zile, superb.

Înainte să plec îi și răspund lui Drufal la o curiozitate: sunt român, unchiule. La care el: ce tare, oamenii care repară baia la tine sunt din Moldova. Ce, mă? Sunt obosit și nervos, dar mă întorc să îi salut pe ai noștri. Noroc, noroc. Ce faceți? Oamenii nu prea mai diclesc românește, cică sunt aici de 17 ani. Sunt din Republica Moldova, de pe lângă Chișinău, iar cel bătrân a uitat atât de bine limba română încât la salutul de plecare îmi zice ”la mulți ani!”. Mă urc pe motor și îi dau MotoGP până la noul motel.

Altă viață, nene. 700 de lei, dar… curat, confortabil, gazdă mega amabilă. Bine, e un loc pe care în România aș plăti cel mult 150 de lei, dar nu sunt în România. Iau frumos factura, îi fac poză și sun iar la Booking să acopere diferența aia de 300 și un pic de lei. Evident, nu mai dau de aceeași doamnă. Îmi răspunde un tip care, după accent, e din zona Indiei. Îi explic ce mi-a zis doamna să fac, el zice să aștept că verifică. Bă, și aștept… Cred că vreo 15 minute cu muzica aia enervantă în telefon. Revine omul nostru și începe așa, de era să fac atac cerebral multiplu: ”Domnule, Cristian, mă tem că colega mea a făcut o greșeală când v-a spus că Booking vă va returna diferența”. Zic, hai că m-ați ars. Dar n-apuc să dau din gură, că omul nostru continuă: ”Nu există o astfel de procedură pentru cazul dumneavoastră, însă pentru că sunteți client Genius level 3 (că sunt, deși nu cred că e mare lucru), o să facem un refund ca a goodwill gesture”. Boss, sincer să fiu, după ce am stat patru ore ca imbecilul așteptând prin fața motelului lui Drufal, ud și nespălat după o zi de mers, mi se fix rupe dacă e goodwill, dacă e conform regulamentelor sau dacă e ordin de la Obama. Bitch better have my money, cum ar zice Rihanna dacă ar fi acum aici. Și mă asigură omu’ că a făcut docomentele și că în 7-14 zile îmi intră diferența în contul de Booking, să pot folosi banii ăia la alte rezervări.

Bun, minunat. Deci în loc să fiu liber de la 4 după-masă, să am timp să explorez un pic, să mănânc ceva, să ridic o dronă, să scriu pe blog, să orice, eu mă cazez abia la 9 seara cu mari eforturi la un motel care cere 700 de lei pe noapte. Trebuia să se întâmple și asta și, oricât de la modă e să vânezi acum lipsa de corectitudine politică, vă rog să mă lăsați să cred că nu e o coincidență că unica mea problemă a fost cu un loc de cazare care nu e condus de un canadian. Adică Drufal ăla a mers la tupeu, mă punea să dorm în cocina aia, un canadian n-ar fi făcut asta în vecii vecilor, pun pariu pe orice.

Mâine îi dau pe Cabot Trail, sper să iasă. Sper să iasă pentru că Busu zice că jumătate de zi o să plouă de o să rupă, iar aici nu e Nova Scotia degeaba, doar cu numele. E ceață, ploaie, vânt și s-ar putea să îmi agreseze sexual experiența. Iar eu trebuie să fac Cabot Trail, 400 de kilometri, apoi să plec de pe Insulă încâ vreo 150 până la locul de cazare următor. După Cabot Trail urmează drumul spre Toronto.

Această călătorie este făcută cu sprijinul, implicarea și aportul BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada.