Canada #SoulFuel – În Canada, la noi în Siberia

Cine mai știe cum arăta peisajul din Siberia? Atunci când puneam poze de pe Drumul Oaselor? Vă întreb ca să vă zic de pe acum să nu mai citiți episodul ăsta, că e la fel. M-a izbit, nu alta. Singura diferență e că drumul e asfaltat, în rest e 1:1. Adică pădure stânga-dreapta. Și mergi așa…

Dar s-o luăm cu începutul. M-am trezit și eu în sfârșit ca omul, cel puțin așa am crezut, la 7 și un sfert dimineața. Bucuria că am avut un somn împlinit a durat puțin, atât cât mi-a luat să-mi dau seama că am mers suficient de mult spre est cât să trec într-un alt fus orar. Deci, da, e 7 și un pic, dar pe ora de Toronto e 6 și un pic. Oricum, nu e bai, azi e cu lene. Adică aveam de ales să trag ca dementul 700 de kilometri până la destinație, adică până în fundul Nova Scotia unde mi se promite că e superb sau să merg până undeva la mijloc și să atac destinația a doua zi. Sunt deja obosit de la drum așa că aleg a doua variantă, mai ales că am găsit un AirBnb drăgut într-un oraș aflat fix la marginea distanței.

Și, din nou, de pe Google Maps pare că merg prin paradis. Doar pe coastă, una accidentată, adică șerpuită, sigur o să am peisaje colosale. Da, doar că n-am. Pentru că în America de Nord, deci și-n Canada, drumurile sunt făcute să fie practice, nu să bucure ochiul. Și ce-a făcut canadianul în fața problemei? A tras un drum drept de la mine de unde sunt acum până în sud, unde vreau să ajung. Și cum pe coastă nu putea să fie drept l-a mutat oleacă mai hau, prin mijlocul pădurii. Așa că toată frumusețea masivă e la stânga, inaccesibilă, iar eu merg drept pe pilot automat prin Siberia. Prin Canada, mă rog, nu-i nicio diferență. Bine, să nu credeți pentru o secundă că-mi pare rău, eu oricum am un stil mai ostil în ceea ce privește călătoritul. Adică una dintre ideile principale e să călătoresc pe motocicletă, să văd lucruri din șaua motocicletei. Aici, de exemplu, ar fi trebuit să fac cei 700 de kilometri în vreo… două săptămâni dacă era să mă iau după stilul nord-american de a opri în fiecare loc cu potențial turistic. Trebuie să ieși de pe autostradă și să te duci, de multe ori pe un drum unic, către punctul de interes. Care el, punct de interes, de multe ori nu e foarte turistic, ba chiar sunt șanse mari să fie privat. Ca de exemplu un lac pe lângă care trec și care, vă dau cuvântul meu de om, poate fi văzut doar de pe pod. Că m-am interesat. În rest nu ai cum, nu ai nicio șansă să bagi un dejt în apă pentru că tot malul, de jur împrejur, e curte de casă de om. Adică fiecare are câte o bucățică de lac, e al lor, nu e pentru turiști.

Dar ziceam că pentru mine nu-i o problemă asta, eu mă bucur de mersul pe motor în general. Poate nu neapărat acum, azi, în clipa asta, căci drept așa… Am mai mers de câteva ori drept în viața mea. Ziceam de Siberia și mai zic de Mongolia. Doar că există niște *, ca în contractele cu banca. În Siberia era un drum accidentat pe care atenția era sporită înspre supraviețuire. Mai era și sentimentul ăla că nu e nimic în jur pe rază de sute sau chiar mii de kilometri. Dacă o sfecleai și stricai mobra, erai cu rugăciunea la înger-îngerașul tău la înaintare. Era natură neatinsă de om, dacă o luai stânga sau dreapta aveai șanse mari să fie primul pas pus de cineva acolo de la facerea lumii și până atunci. În Mongolia era asfalt, în sud, unde am băgat într-o zi vreo 400 și un pic de kilometri de drept. Că le-au făcut chinezii o șosea și lor. Bă, dar cum să vă zic. Acum vedeam cămile care se adăpau pe marginea drumului, mai încolo vedeam lanțuri muntoase ce păreau din pozele pe care le trimite robotul Curiosity de pe Marte, peste jumătate de oră vedeam o iurtă, mai încolo apăreau și niște cai sălbatici sau mai știu eu ce. Adică tot aveai sentimentul ăla că mergi ca să te salvezi de ceva, că dacă rămâi acolo e belită, să mă scuzați că vorbesc urât într-o lume tot mai sensibilă la vorbe. Chiar că, la nenorociri suntem imuni, dar la vorbe am devenit super sensibili și ușor de aprins. Ei, drumul ăsta spre Moncton e drept și nu îmi dă senzațiile mai devreme menționate. Dar de data asta am o motocicletă care știe să facă plăcute drumurile drepte la 100 km/h. Și încep să înțeleg motocicleta asta, tipul ăsta de motor, tot mai tare. Că degeaba mi-au explicat alții înainte, dacă nu mergi nu ai cum să înțelegi, nu ai cum să intri în starea aia. Că nu degeaba o marketează BMW Motorrad cu #SoulFuel, e fix Soul Fuel.

Deci 350 de kilometri în care am planificat două opriri. Două care au devenit trei. Prima pentru mâncare. La hotelul la care am stat 500 de lei n-au fost de ajuns și pentru un dejun, așa că fac 80 de kilometri până la o ieșire de pe autostradă. Bine, tot zic autostradă, dar nu e. E drum național cu o bandă jumătate pe sens și cu sensurile nedelimitate. În fine, prea puțin important. Ies și ajung într-un soi de câmpie betonată pe sistemul celei din Băneasa, București. Unde noi avem mall, Ikea, Carrefour, Bricostore sau ce naiba mai sunt acolo, oamenii ăștia au magazine de piese auto, de grădinărit, de pescuit, de mai știu eu ce și au un Pür & Simple. Adică un restaurant-lanț specializat în dejunuri. Iau un scaun dirijat de simpaticele și amabilele hostese cu accent franțuzesc în grai și comand. O cafea lungă și neagră ca-n America și un dejun simplu: două ouă ochi cu sunny side up, niște bacon, niște cârnați, pâine albă cu unt și niște cartofi din partea lor. N-ai ce vină să îi pui, e mic dejun top, devorez ca acasă. Și dacă tot suntem aici, să nu lăudăm prea mult.

Știți ce mi se pare mie că le lipsește? Mi se pare că au transformat și mâncarea într-o industrie, într-o bandă de producție. Sau poate că depinde de preferințe. Dar mie-mi place mai piano așa, mai să stai la o terasă, să bei întâi o cafea, să comanzi apoi ceva de mâncare, să mai bei o cafea după, să stai picior peste picior cu Ziarul Financiar în brațe, să petreci timp de calitate dacă tot ai ieșit. Ei bine, nu. Nu prea vezi în America de Nord, în general, astfel de locuri. Repet, în afara orașelor mari, deși nici acolo n-au frecvență europeană. Aici restaurantul e ca Dedemanul. Ai ceva de luat, intri, iei și pleci. Adică, da. Nu aștepți după chelneri ca la noi. Vine ăla imediat, îți aduce cafeaua la 30 de secunde după ce te-ai așezat, trebuie să îi zici ce vrei de mâncare, mâncarea vine în 3 minute, mănânci și te trezești cu nota și cu un refill la cafea. Și gata, tati. Nu merge lungită. Unde mai pui că terase mai ioc, așa, de obicei se petrece totul la interior. Nu știu, mie-mi place mai românește, mai italienește așa. Mai sud-american dacă vreți. Îmi place să merg într-un orășel unde în centru sunt terase și oameni care se plimbă. Aici, în orășele sunt restaurante în interiorul cărora nu vezi și oameni care se plimbă la volan. Dar, din nou, nu e critică. Sunt convins că e despre preferințe, știu mulți oameni care văd mesele ca pe niște activități practice. Ca pusul benzinei în mașină. Ce, stai la ștouri când te duci la Peco? Nu stai. La crâșmă de ce ai sta? Ah, nu v-am zis. 15 dolari a costat mâncarea, 3 dolari cana de cafea, deci nota a venit vreo 20,5. Adică 25 cu tot cu șpagă, 20%, maximul cât puteam da de pe POS. Tata e mare deținător și răsplătește fetele franțuze care se mișcă Germania și aduc toate ștourile la timp pe masă. Să se mai întrebe ospătarii și ospătărițele din București, mirate și mirați, de ce primesc paula văcuța din iaurt când îmi aduc cafeaua după 25 de minute și nota la juma’ de oră după ce o cer. Iată, suntem plătitori cu serviciile bune.

A doua oprire e pentru ceva dronă ridicată, că sigur se vede interesant drumul de asfalt prin mijlocul catraliardelor de hectare de pădure, iar a treia e pentru o poză. Cum drumul e mai drept decât coloana unui erou, zic că mă pot opri un pic pe margine să fac și eu o fotografie la semnul des întâlnit cu ”atenție, elani”. Știți voi, cerbii ăia mai mari și mai violenți. Cum ziceam că drumul e cu o bandă jumătate pe sens, trag pe jumătatea aia și fac două-trei poze. N-apuc să o fac pe a patra că văd un truck, un Ford F150 imens, că dă cu spatele. Hau, garda! Să vezi belea acum că am oprit pe marginea drumului unde, am curaj să pariez, n-ai voie să o faci. Estimez că am zece secunde până ajunge cu spatele la mine, caută repede scuze. ”S-a stricat mobra!”. Nu prea merge, că poate încearcă s-o pornească și vede că merge. Sau, mai rău, îmi cheamă naibii o platformă de mă ucide financiar degeaba. Altceva? ”Mi s-a făcut rău”. Și dacă pune mâna și cheamă salvarea? Iar nu-i bine. Stai, mă, că o dăm omenește. ”Sunt 34 de grade, șefule, nu mai puteam merge, m-am oprit să iau o gură de apă că nu-s ca voi în mașină”. Gata, asta e, cu asta scap de pușcărie.

Se oprește cu fundul mașinii fix în fața mobrei mele, clar ca să nu am cum să mă urc și să fug. E groasă! Și când se dă jos… un nene civil. Un canadian de tip soldat american așa, pun pariu că a făcut măcar o tură în Irak. Tuns regulamentar, îmbrăcat americănește, coboară și vine glonț spre mine cu o față mai repede prietenoasă decât nervoasă. Ce o vrea ăsta? Salut, zice. Ai pățit ceva? Nu, zic. M-am oprit să beau și eu o gură de apă că mă rupe căldura asta. Îmi pun în scenă piesa chiar dacă nu e polițist. Sau poate că e, dar off-duty, nu strică. LA care omu’, calm, cică: a, ok. Am văzut că ești oprit aici unde nu e nimic și m-am gândit că ai o problemă la motocicletă. Mai merg și eu cu motorul și știu că nu e plăcut, am zis să văd dacă te pot ajuta cu ceva. Ia vezi, bă, nene, cum l-am bănuit eu degeaba pe om. Nu e, unchiu’ meu. Sunt foarte bine, am zis să beau o gură de apă, să îmi trag un pic sufletul și o iau din loc. A, bun, zice. Dăm pumn în pumn, salutul de pe vremea pandemiei, și-și vede de treabă.

Ajung și la mine în oraș, de fapt într-un soi de suburbie cred că stau. Ziceam că e AirBnb. Relativ ieftin, vreo trei milionașe pe noapte, doar că nu e doar al meu. Eu am o cameră din casă, iar baia e comună. Partea proastă e că n-are aer condiționat și afară e cam călduț. Partea bună e că cealaltă cameră e ocupată de o tipă care e țiplă. Și care pare că învață, că tot meșterește niște cărți și niște caiete în living în timp ce eu stau pe pridvor (cum naiba traduci porch?) ca Chepe Santacruz numai cu trabuce, beri și cafele. Ce să și faci, la toți ni-i greu pe lumea asta.

Această călătorie este făcută cu sprijinul, implicarea și aportul BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada.