La ce ne referim atunci când catalogăm, la grămadă, un popor ca fiind ”civilizat”? Probabil că fiecare dintre noi are motivele pentru care o face, iar toate se nasc din comparații. Vedem ce nu e bine la noi, vedem că la alții, indiferent care sunt ei, treaba nu stă așa și îi dăm exemplu. Nu sunt afirmații cu valoare de adevăr absolut, mai ales pentru că în multe cazuri interacțiunea noastră e limitată, ca timp și spațiu. E un fel de ”bă, nemții ăștia…” de pe vremuri, de când mergeam să aducem câte un Passat din Berlin. Dar e important să vedem cazurile astea și să încercăm să le implementăm, nu? Că așa se progresează spre o lume mai bună și la noi.
Dimineață răcoroasă tare, chiar și cu câțiva stropi de ploaie, aici pe insula Cape Breton. Motelul meu frumos și scump e în Baddeck, un sat aflat fix pe Cabot Trail. Ba unde mai pui că cică de aici începe, deci tot răul spre bine. Mă trezesc într-o atmosferă agitată, de plecare, căci aproape toți cei cazați aici sunt afară la mașini, împachetează și sunt gata să-i dea pedală. Ca de fiecare dată, răspund la niște întrebări legate de motocicletă și primesc, în numele BMW Motorrad, complimentele pentru felul în care arată R 18 B. Plouă. De fapt, nu plouă. Cad niște stropi, e și un pic de soare pe undeva, dar e un motiv suficient de bun să iau costumul de ploaie pe mine, să nu mă mai ard a doua oară. Spuneam de civilizație. Mersul pe ploaie, în special cu motocicletele moderne, nu mai e o problemă. Ai suficiente sisteme de siguranță care să îți permită să mergi fără emoții, mai ales dacă ai capul pe umeri. Unde mai pui că și cauciucurile lumii moderne au evoluat, sunt mai aderente, mai bine gândite pentru a evacua apa de pe suprafața de rulare. Pe scurt, nu am emoții. Ce nu îmi place este faptul că… mă ud. Dooh! Și nu de la ploaie, ci de la trafic.
Așa se întâmplă. Mașinile ridică apa de pe drum, apă murdară, iar motociclistul ia în meclă tot acest cocktail jegos. Doar că aici suntem în Canada și lumea lucrează și la acest aspect, spre totala și marea mea uimire. Cum sunt turist atent, obiectivul meu este să merg încet ca să pot observa lucruri stânga-dreapta. Să văd zonele frumoase, să văd unde trebuie să opresc pentru o poză. Merg încet, ce să mai, motiv pentru care sunt depășit constant. Ei bine, canadianul de la volanul mașinii pare să știe treaba cu apa ridicată și acționează în consecință. Am kilometri de tirist prin lume pe motor, pe mai multe continente, în diferite condiții, dar asta nu mi-a fost dat să pățesc vreodată. În clipa în care mă depășește, canadianul nu revine pe bandă imediat. Continuă să meargă câteva secunde pe contrasens și revine la o distanță măricică de mine, distanță suficientă pentru ca apa pe care o ridică roțile lui să nu mai fie în aer, implicit să o iau eu în piept. Și aș fi spus că e o întâmplare, dar primele două ore pe Cabot Trail îmi confirmă că toți fac așa. Pe uscat, nu, revin normal pe bandă. Când e ud, oamenii păstrează distanța pentru confortul meu. Cum să nu admiri asta? Cum?
Cabot Trail, nene, adică destinația mea. Este o șosea de aproape 300 de kilometri care parcurge Cape Breton Highlands National Park. Drum de coastă, drum care speculează cât se poate de mult peisajele pe care le oferă locul ăsta. Și ce peisaje, nenică! Am Oceanul Atlantic pe dreapta, am plaje pietroase și coasta pe dreapta, iar pe stânga ai munți verzi cam ca-n imaginile de umplutură din Lost, serialul copilăriei. Nu mi-e greu să descriu ceea ce văd, în mare așa. E ca și cum Noua Zeelandă și Insulele Feroe s-au întâlnit, s-au plăcut, și au făcut un copil frumos. Copil pe care l-a mai crescut, în vacanțele de vară, mătușa Islanda. Așa arată, cu ghilimele sau nu, Cape Breton Island și a sa Cabot Trail. O mulțime de lacuri spre interior, o mulțime de vârfuri de munte, pădure cât cuprinde și ocean cu stâncă pe exterior. Drum excelent și virajat, numai bun de savurat. Am toate condițiile să declar ziua una dintre cele mai faine din istorie pe două roți. Mă rog, aproape toate condițiile, căci chiar dacă s-am oprit ploaia, vântul care bate e suficient de puternic încât să-mi dea niște bătăi de cap și să necesite atenție suplimentară. Și nici asta n-ar fi fost o problemă, dar nu pot ridica drona. Am făcut-o la prima oprire, am ieșit cu ea peste apă, și am transpirat vreo cinci minute încercând să o aduc înapoi contra vântului. Nu mergea, nene, vântul o ținea departe de mal. Noroc cu o mică pauză între rafale, altfel făcea băiță în Atlantic cu tot cu cardul de memorie.
Opresc unde e de oprit, fac poze unde e de făcut poze și-mi dau seama, încă o dată, că un loc frumos în America de Nord necesită timp. Fie pentru a ajunge la el de pe drumul principal, fie pentru a-l explora în totalitate. În cazul Cape Breton Island, frumosul e peste tot. Însă canadienii au profitat la maximum de asta și, chiar dacă ai un Cabot Trail de vreo 300 de kilometri, durata minimă de explorare ar trebui să fie două zile. Dacă nu trei. Eu n-am atât de mult timp la dispoziție și încerc să absorb cât pot de mult în timp record, în câteva ore. Opriri scurte, poze rapide, popasuri ca în boxe la Formula 1.
A meritat drumul, e altceva față de ceea ce am tot experimentat până acum pe două roți. Și, cu acest prilej, am înțeles pe deplin motivul pentru care există acest tip de motocicletă, am înțeles de ce BMW a gândit și scos R 18 pentru piața nord-americană în principal. Lucrurile n-ar fi fost la fel pe un GS, chiar dacă eu m-aș fi simțit mai bine, mai confortabil poate, mai ca acasă. Dar n-aș fi fost ”din peisaj”, n-aș fi interacționat așa cum trebuie cu locurile. Așa cum nici cine folosește GS-urile, iertați-mi aroganța gratuită, pentru a merge de la București la Mamaia și de la Sinaia la Predeal nu primește ceea ce nemții au gândit atunci când au scos pe piața una dintre cele mai tari motociclete din lume. Și, dacă tot suntem la sfaturi nesolicitate, așa cum am simțit menirea GS-ului prin tundra siberiană, prin platourile mongoliei sau prin jungla columbiană, așa am constatat că simți cel mai bine menirea unui R 18 în peisajul nord-american, unul care alternează drumurile lungi și drepte cu cele lente și pline de locuri ce trebuie admirate.
De aici până la Toronto, înapoi, o să fie mai puține de menționat. Am de gând să aleg drumurile cele mai scurte, fie ele și autostrăzi, pentru că se apropie ziua plecării și la ce haos e pe aeroporturi în vara lui 2022 nu îmi permit să ratez zborul. O să aleg Quebec sau Montreal pentru o altă vizită urbană, nu ambele, apoi voi avea vreo două zile în care vreau să mai văd lucruri prin Toronto, să trag o fugă pentru a bifa și Cascada Niagara de pe malul canadian. Lucruri de turist clasic, nimic rău în asta.
Această călătorie este făcută cu sprijinul, implicarea și aportul BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada.
