Trans-Siberian 2016, ziua 6. Bye, Dimitri, Seghei, Alexander, Vitali și Aliona! Hello, Irkutsk

Nu știu cum să explic sentimentul care mă-ncearcă acum, nu vreau să fiu penibil și să credeți cumva că îi dau mai multă importanță decât ar merita. Ziua a șasea începe de fapt cu finalul zilei cinci. Pe la ora 9 și ceva seara, adolescentul doarme, soldatul e sus în pat și vorbește de vreo oră la telefon, fata e în patul ei și doarme. Eu stau întins, luminile sunt reduse ca intensitate în vagon, și mă uit la House pe tabletă. E episodul în care moare tatăl lui House, unul dintre cele mai mișto, și sunt prins. Pe patul de lângă mine, bielorusul și șoferul de TIR stau de vorbă de vreo 2 ore. Observ că ultimul tot încearcă să îmi prindă un moment de atenție, așa că pun pauză și-mi scot căștile.

Omul nu știe o boabă engleză, nimic, așa că se exprimă cum poate. Face un X cu mâinile, cei de vârsta mea dați replay în cap videoclipului X al lui X-zibit de mi-e frică să aflu acum câți ani, și dă din cap spre bielorus. Huh? “Cristian, for me Krasnoyarsk is the end”. Du-te, bă! Ăsta coboară înaintea mea, nu știu de ce am presupus că toți merg până la capăt, la Vladivostok. “Cristian, I am very happy to talk to you, have nice trip and safe next year in motocross championship”. Pfff, m-a muiat la picioare, vorba manelelor. Omu pe cât de e 1.90 și 130 de kile pe atât de dulce e. Bosule, dacă n-o să câștig eu campionatul ăla de motocross pe care l-am inventat noi, aici, în Trans-Siberianul ăsta. O să vezi! Nu-i zic asta, deși asta gândesc. Îmi iese doar un “Nice to meet you too, mersi că ai fost băiat și că ai tradus, călătoria ar fi fost mult mai urâtă fără tine”. Sparg ciocolata aia de la el, o împărțim în trei. Mai e cam jumătate de oră până la Krasnoyarsk și atmosfera e ciudată. Nimeni nu mai vorbește, e ca un priveghi creepy. Bielorusul și-a făcut bagajul și de zece minute caută cuvintele în cap pentru o nouă întrebare. O aștept, iar în timpul ăsta șoferul de TIR s-a retras în patul lui, nu vrea să se culce, așteaptă stația să-și ia rămas bun. “Cristian, I speak provodnitsa for you buy water”. Asta se chinuie el în ultimele minute, să mă anunțe că a vorbit cu provodnitsa să-mi vândă aia apă, că văzuse c-am rămas fără. Ce om. Vine și Krasnoyarsk, cobor cu el, cu șoferul de TIR și cu fata care se trezește la timp să-l petrecem pe om. Ne salutăm încă o dată, apoi bielorusul pleacă pe peron cu ditamai rucsacul în spate, ăla din care a tot scos mâncare, băutură și ciocolată pentru noi timp de trei zile.

Am coborat cu bielorusul si am pozat o locomotiva

Diferența de fus orar începe să mă atingă. E 11 noaptea aici, dar în România e 7 seară, mă simt ciudat. Vreau să mă culc, știu că n-o să am prea mult întuneric, dar nu merge. Probabil pentru că am băut două cafele 3 în 1 azi. Ajung la pat și văd deja noul coleg. E o doamnă, peste 40 de ani, blondă ca-n bancurile cu rusoaice, pe care o văzusem mai devreme pe peron pupându-se intim cu un nene de 25, hai cel mult 30 de ani. Pare de treabă, deși nu prea vorbește în timp ce își face patul cu așternuturile noi primite de la provodnitsu ăla rău, ăla de noapte. Eu tot mă simt nasol că a plecat omu, translatorul grupului, iar tristețea crește când șoferul de TIR, ditamai omul serios, își folosește prima întrebare către doamna nouă chestionând-o pe tema limbii engleze. Se pare că nu știe, deci 20 de ore cât mai stau în tren vorbim cu mâinile.

Doamna rusoaica, noua colega de tren, la promenada pe peron

De cand am intrat in Siberia, aproape fiecare statie are cate o locomotiva vintage trasa pe dreapta

Dorm foarte puțin, vodkarii sunt gălăgioși, așa că la la 3 dimineață sunt tot pe episoade de House. Dacă telefonul e mort mai mereu, iPadul are 63% baterie după trei zile. Mai prin o stație treaz, ies pe peron să pozez o locomotivă veche, apoi pic la somn în același timp cu vodkarii. Mă trezesc după vreo 4 ore și ceva, iar pe geam e ditamai Siberia. Soldatul e treaz, mă vede că mă uit la peisaj și zice că e așa de vreo 2 ore. Sau cel puțin asta înțeleg eu din ce spune. Timpul trece destul de greu, eu deschid minunea de Samsung doar în stații, că bateria scade cu 10 procente la fiecare 10 minute de utilizare. Adolescentul se trezește și el, dar nu-și mai poate face ritualul. Până acum se trezea, lua telefonul bielorusului și își punea 1-2 episoade din primul sezon Game of Thrones, dublat în rusă. Așa am auzit și eu din nou de “Jieimi Lienistăr” sau de “mai prinț Giofâi”. Mâncăm, ne fâțâim pe acolo, încercăm fără succes să comunicăm în timp ce doamna nouă se uită ciudat la noi. Ei se bagă la cărți, eu din nou la somn. Mă trezesc și șoferul de TIR îmi arată două degete și zice “Irkutsk”. Mai am două ore. Rapid, trezirea, spălarea superficială, îmi fac patul, duc așternuturile provodnitsei, strâng salteaua și perna și le las la capăt de pat.

Momentul in care m-am trezit din somn si imaginea pe care am vazut-o pe geamul soferului de TIR

Mii de kilometri de asa ceva, asa e Siberia in iulie

Oamenii mei se adună pe paturi și propun un nou selfie. Tot eu să-l fac, că am telefon mai bun. E pe dracu mai bun, nu vedeți că stau numai cu fire în el? Facem un selfie, dar nu-mi dau seama că soldatul nu iese. Îl împart tuturor prin bluetooth, apoi facem schimb de mesaje prin google translate. Eu le zic că au fost foarte tari, că ar fi fost mai urât drumul fără ei, ei îmi spun că ne-am distrat și că să mai vin în Rusia. Evit să le cer facebook-uri, nu vreau să știu de oamenii ăștia altceva decât am dedus eu, în astea trei zile, pe tren. Nu vreau să le văd familiile, să le știu problemele, să le aflu meseriile reale sau alte chestii. Mai bine decât sunt în capul meu acum nu au cum să fie. În plus, trebuie să le spun și numele. Bielorusul e Dimitri, fata e Aliona, soldatul e Serghei, adolescentul e Alexander și șoferul de TIR e Vitali. Ajungem la Irkutsk, coboară cu mine, ne mai salutăm pentru ultima dată, iar vodkarii sar și ei pe grămadă, mă salută în germană și râd. Ai mei colegi se duc direct la magazin, îi văd cu 2 sticle mari de bere în timp ce eu mai rămân pe peron pentru un selfie cu Rossija #02, ăl mai frumos tren al Rusiei, care se va opri peste alte trei zile jumate la Vladivostok.

Ultimul selfie de pe Rossija #02, fara soldat

După peste 5000 de kilometri si 3 zile + pe tren, am ajuns la Irkutsk. Totusi, abia mijlocul Rusiei

Stiți cum se zice că bețivii au Dumnezeul lor? Eu cred că și ăștia din Berceni care pleacă la 5 fusuri orare de casă, prin Siberia, îl au. Ies în fața gării, deschid google maps (creatorii trebuie să primească Nobel, for real! E cea mai utilă invenție din ultimii 50 de ani, fără glumă) și-mi simulez rapid un drum până la hotelul la care am rezervare făcută. Cică șapte stații cu 80-ul. Ridic capul din telefon și în fața mea se oprește un soi de furgonetă mai mare pe care scrie 80. Hmm… Mă urc, plătesc 15 ruble pe bilet deși urma să aflu că se plătește la coborâre, și mă așez. E interesant Irkutskul, dar n-am timp azi de el. Si fețele oamenilor sunt mai altfel, pe lângă rușii blonzi apar și alte fețe, nu degeaba e orașul-intersecție pentru cei care vin din Mongolia și China.

Angara, râul care alimentează Lacul Baikal

Hotelul e mișto, la recepție e un băiat care vorbește engleză de zici că-i din Staffordshire și mai multe nu. Îmi dă camera, îmi arată unde să ies dacă vreau să mănânc, dar spun să-mi comande o pizza-n cameră, că am treabă. Îmi arată și de unde voi lua, duminică dimineață, microbuzul spre Listvianka. E localitatea de pe malul Baikalului, la vreo oră de Irkutsk, acolo unde voi sta două nopți. Sper să fie bine și pe acolo, chiar dacă aud că nu prea e net. Baia are cadă, o baie e mană de la Ducu’ Sfânt. Vine și pizza și un pepsi, uit că m-am îngrășat cinci kile călătoria asta, le ard, scriu și mă culc. E ora 1 noaptea aici, doar 8 seara în București, dar m-am rusit de tot. Ne reauzim de la Baikal, cică mâine plouă de rupe. Noroc că am dat 36 de lei pe o impermeabilă scurtă de la Decathlon înainte să plec.

Camera de hotel, patul care nu se bâțâie

Baie, real baie!!!

Mâncare, băutură, ruble si scris pe blog

Din Berceni, de la mine de acasă, până aici e doar un drum mai lung cu masina