Trans-Siberian 2016, ziua 12. Abia când se termină China îți dai seama că ești departe de casă

Aceeași poveste. Sforăitul îngrozitor mă trezește pe la ora 1 a României. Trebuie să îmi rearanjez dopurile, să am o nouă fantezie care implică uciderea cu sânge mult a animalului, apoi să mă chinui să mai dorm. Mă trezesc cu două ore înainte de Khabarovsk, stație pe care o aștept precum pâinea caldă și aflu de la provodnitsa că pe timpul nopții mecanicul a eliminat întârzierea de o oră, i-a dat “Rocket” pentru cine știe bancul. Ne apropiem de departe, așa mi se pare. Ajungem în colțul de nord-est al Chinei, acolo unde începem să coborâm spre Coreea de Nord, doar că noi ne oprim la Vladivostok.

In punctul albastru m-am trezit. In punctul rosu e destinatia, Vladivostok

Intrarea în Khabarovsk se face într-un mare fel, pe cel mai mare pod feroviar din ditamai Rusia. Are 2,6 kilometri și e construit peste râul Amur în 1990. Cică ăla vechiu’ a fost dărâmat, dar mai poate fi văzut pe spatele bancnotei de 5000 de ruble, deci nu e cazul meu, am căzut în sărăcie. Peisajul e mișto, trecem peste un doi de deltă întinsă pe mulți kilometri, păcat că-s ferestrele murdare și nu pot face niște poze mai mișto. Apoi gara din Khabarovsk, acolo unde e și cea mai lungă oprire de pe traseu, o oră întreagă. Merită și trenul ăsta un popas mai serios după 8523 de kilometri de la locul plecării.

Intrarea in Khabarovsk, cu delta de rigoare

Podul de peste raul Amur, rau care mai la vale un pic intra in China

Urban Khabarovsk

Cobor într-o căldură răvășitoare, transpir instant. Dacă am ajuns aici la ora 8 a Moscovei înseamnă că e ora locală 15 și estimez 30 de grade cel puțin. Oricum, mult pentru cineva care tocmai a ieșit de la aer condiționat. Caut magazin pentru aprovizionare, însă cele două de pe peron au deja cozi de câteva zeci de persoane. E momentul pentru cartea turistului care nu pricepe rusă și nu înțelege că nu are voie să intre în clădirea gării pe la ieșire, scurtcircuitând astfel coada care se formase. În gară, magazine fără coadă. Îmi iau o apă plată mare, o plăcintă cu brânză și una cu mac. Pe etichete zice că ar trebui să plătesc vreo 165 de ruble, ea îmi cere 200. Fie, taxă de prost, am mai plătit-o! Tot în gară iau un capuccino de la niște băieți care și-au pus toneta exact lângă automatele de cafea. La automate e coadă de 3 persoane, ei stau și fluieră. 160 de ruble o cafea, scumpă, dar bună, mi-a lipsit, chestiile 3 în 1 la plic sunt niște mizerii înfiorătoare. Ies cu “marfa” pe peron și mă uit la oameni în timp ce bag în mine. Nord-coreenii, îi mai știți din gara din Irkutsk?, sunt și ei pe peron. Au loc la clasa a treia și par transpirați fleașcă toți deși știu sigur că și acolo e aer condiționat. Sunt în maieuri albe pe care și-au prins insignele cu Kim Il-sung și fumează ca șerpii. Unul își numără măruntul în fața tonetei de înghețată, îi întinde duduii banii, dar se pare că nu-s suficienți. Tanti îl refuză și-l ceartă, omul nu înțelege și pleacă cu banii lui insuficienți. Mi-e milă de el, dar nu mă duc să-i dau rublele de care mai are nevoie, cine naiba știe de ce nenorocire mă mai lovesc.

Popasul cu mancare si bautura din gara Khabarovsk

Singura cafea buna din ultimele 3 zile

Nu sunt singurul care sufera de cald. Familia Hainepuține e pe peron

Stau pe peron vreo 40 de minute, dar încep să mă topesc de cald. Nu m-am spălat deloc de la Irkutsk, iar acum tricoul e fleașcă pe mine. În tren e mai ok, chiar dacă aerul e oprit pe durata staționării s-a păstrat o temperatură decentă. Profit de liniște, toți sunt ieșiți, ca să mă spăl. Trenul ăsta, nr. 100, nu e atât de mișto ca primul, ăla la care am mers la clasa a treia. Toaleta ăluia era toaletă de avion, exact de avion, nouă și curată. Asta e mai veche și chiar dacă provodnitsa o ține curată nu e tocmai mediul potrivit pentru o spălare. Reușesc să improvizez ceva și, după 10 minute de chin, sunt curat de la mijloc în sus. Ce sentiment minunat!

Sus e baia din trenul asta, clasa a 2-a. Jos, baia din primul tren, clasa a 3-a

Spălat proaspăt mă bag la un House, n-am chef de altceva. Pe la ora 11 a voastră, 18 aici, se petrece o extorsiune. Văd agitație la “parter”, se strâng așternuturile. Si știm ce înseamnă asta, nu? Înseamnă că familie coboară. Mă salută de plecare doar doamna, săraca, ea mereu a fost super amabilă. Săru-mâna, sper să nu mai vină nimeni până la Vladivostok. Mai am vreo 12 ore și nu m-ar deranja deloc să merg singur în ditamai compartimentul. Oamenii coboară și eu trec la butoane. Mă duc pe patul din jos, îmi instalez iPadul acolo, dau drumul din nou la House și îmi fac un piure mizerabil. Îmi place jos, pot să mă uit pe geam, dar fericirea durează 20 de minute. Provodnitsa intră cu așternuturi curate și-mi curmă speranțele. “New people”, cică, și arată 3 cu degetele. Mda. La următoarea stație se urcă o nouă familie. De data asta cu doi copii, mici de tot, și îi urăsc din prima secundă. Mai am câteva ore de somn și ajung la Vladivostok, finalul călătorie cu Trans-Siberianul!