Trans-Siberian 2016, ziua 11. Cum să pierzi trenul la 7494 kilometri de Moscova

Fac ochi la ora 4 și ceva dimineață pe ora României, cred că tocmai ce-am trecut de 7000 de kilometri față de Moscova, punctul de plecare. Afară e soare, frumos foc, trenul tocmai trage în Amazar, o stație mică. Cobor fără să mă mai spăl, fac doi pași și revin în vagon. Aflu că în timp ce dormeam am trecut de Mogocha, un orășel pitic construit în jurul unor mine de aur într-o zonă în care iarna se ajunge la minus 60 de grade destul de ușor. Mai aflu că doar câțiva kilometri mai la vale, cum mă uit eu peste vârfurile alea de copaci, e granița cu China. Chinezoii cică erau așa paranoici la un moment dat, acum câțiva ani, încât Trans-Siberianul trecea prin zona asta cu geamurile acoperite în dreptul vagoanelor cu străini, să nu vadă turistu’ teritoriul chinez.

Stație mică, de provincie, înaintea unei noi intrări în munți

Siberia, prin geamul murdar al Trans-Siberianului

În fine, îmi iau săpunul, pasta și periuța și mă duc să mă spăl. Ca de obicei, mă spăl pe dinți și pe față cu apă plată ca prințul Bahreinului și ca regele Arabiei Saudite. La chiuvetă tot pauză, învârt ca prostu’ de robinet și nu iese nimic deși chiuveta e mereu udă. Hmm. Constat cu ocazia asta că arsura solară suferită pe malurile Baikalului s-a domolit, dar pielea de pe nas se exfoliază de zici că-s șarpele cu clopoței, parcă am terminat de filmat un episod din The Walking Dead. O rezolv din cremă hidratantă, apoi trec la has. Ard napolitanele primite de la căile ferate rusești, ard o cafea, mai ard restul de ciocolată de aseară despre care n-am scris nimic pentru că mi-e rușine. Prind o porțiune cu internet și mai verific mailuri, doar că foamea revine. Scot din bagaj o cutie de piure instant, iau lingura și o tai spre samovar, să-l prepar cu apă fierbinte. În capătul vagonului, samovarul e pe stânga și toaleta pe dreapta. Cum bag eu apă în compoziția chimică ce se va transforma într-o pastă cu miros de piure, din toaletă iese o doamnă cu două căni proaspăt spălate și, ce să vezi, fără sticla de apă plată cu ea, așa cum credeam că facem toți. Intru în baie, răsucesc de robinet, dar nimic. Înjur de hristoși, biserici și dumnezei și mă duc la provodnitsa. Tanti, zic, eu unde mă spăl pe mâini? Wash hands, unde? Că apă canci, nema, niet! Provodnitsa, aia cu față de alcoolistă, e abia trezită din somn și o simt că se uită la mine ca la un tembel. Îmi face semn din încheietură s-o urmez, intrăm în baie și, ce să vezi, miracol! După ce deschizi robinetul trebuie să apeși cumva pe el ca să și curgă apa. Îi fac semn din umeri că nu știam, ea pleacă liniștită, probabil nu-s singurul cretin pe care l-a întâlnit în carieră. E și logic, nu puteai să lași apa să curgă fără un sistem de siguranță, riscai să o uite unu’ deschisă și rămânea vagonul fără apă în mijlocul Siberiei. Așa, apa curge cât timp pui presiune pe robinet.

Ajungem la Yerofey Pavlovich, un bos atât de puternic încât au numit ăștia două orașe după el. Cică a fost un explorator al Siberiei, Yerofey Pavlovich Khabarov și mă gândesc c-a făcut treabă bună, că ditamai Khabarovskul în care vom ajunge mâine dimineață tot de la Yerofey e botezat. Cobor să fac o poză gării psihedelice, construcție cu scări ciudate și cu doi dragoni care-i păzesc intrarea, de zici că-i Westeros. Nici magazine nu-s pe aproape, așa că mă retrag. Aflu că vreo 150 de kilometri mai încolo, la localitatea Never se bifurcă linia de tren și se poate merge și-n sus, spre Baikal-Amur Mainline, legătură care se face la Tynda. E zona în care, continuând spre Yakutsk, vreau să ajung eu cu motocicleta, la anul, până la Magadan.

Frumoasă gară i-au făcut lui Yerofey

Am solicitat iPadul rău de tot, dar bateria nu moare decât după două zile și ceva de frecuș. Cât se încarcă, o vizită la restaurant. Nu știu de ce mă mănâncă să mănânc, foame mare nu-mi e și știu că-i scump. Intru, mă așez și primesc un meniu. Aleg friptură cu ou, mai aleg garnitură de cartofi prăjiți și o Baltika 7. Doamna-mi zice că nu au cartofi prăjiți la 150 de ruble, dar au cartofi prăjiți cu ceapă și ciuperci la 360 de ruble. M-ai ars și azi, OK, adu-mi de ăia. Primesc mâncarea cu o Baltika 3, prilej cu care constat că 3 e mai bună decât 7. Si mai constat că friptura mea e o chiftea tip burger. Dar merge. Nu iau două guri că aud “So, you don’t speak russian too?” cu un accent de-am zis că-i Shakira în Trans-Siberian. Mă uit în lateral dreapta, peste scaune, o doamnă care-și face de lucru cu o sticlă de vin roșu pe care scrie mare “Bonjour”. Nu, zic, I don’t. “Nici eu, e greu cu rușii. Eu sunt din Peru, dar locuiesc în Statele Unite ale Americii”. N-am chef de socializare, nu-mi inspiră nimic bun doamna, așa că scot doar un “aha” și-mi văd de mâncare. Cât trag eu de bere ea arde un borș rusesc, o farfurie de dumplings și toată sticla de vin. Eu mă mai pierd cu ochii pe geamurile mari ale vagonului restaurant, peisajele sunt impresionante. Cred că în țară mă apuc să citesc tot ce au produs marii scriitori ruși. Trezirea vine brusc sub forma unui calculator pe care doamna de la restaurant mi-l pune în fața ochilor. Nota adică. Amenda, cum se zice-n birturile de la noi. 880 de ruble, 950 cu tot cu șpagă. Uriaș, cred că e cea mai scumpă masă de când am intrat în Rusia, și vine într-un moment în care sunt cu banii la limita de jos.

Până vine mâncarea, niste peisaje siberiene

A fost mult, mult mai bun decât a arătat

Mă întorc în compartiment să dorm vreo 2 ore, familia joacă table și ăla mic e trimis sus să citească. Ceea ce îmi place, apoi îmi dau seama că am ajuns într-o lume atât de cretină în care apreciez un gest normal precum trimisul copilului la citit. Mă trezesc înainte de Magdagachi sau cel puțin așa cred. Ceasul de la mână e pe ora Moscovei, telefonul îmi arată toate orele cu putință, și totuși n-am ajuns la Magdagachi deși trebuia s-o facem. Aflu de la un vecin că avem întârziere vreo oră, probabil s-a întâmplat ceva pe timpul nopții. Ajungem la Magdagachi, 7494 kilometri de Moscova, la apus. Ies din tren cu cartea din care mai am puțin, fac niște poze și mă urc pe scările unei pasarele, peste tren. Mai fac două-trei poze la care probabil nu mă voi mai uita niciodată și, când privirea-mi revine pe peron, nu mai văd pe nimeni. Provodnitsa mea, aia vodkară, e disperată și face semn din mâini și din picioare, în sărituri, de zici că dirijează un avion la aterizare. Culmea, spre mine. Am pus-o! O iau la fugă pe scări, în șlapi, sprintez două vagoane lungime și ajung la ușă fix când trenul se pune-n mișcare. Accept cearta provodnitsei, oricum nu pricep un cuvânt, deși săraca-i roșie si transpirată. Îmi scot iPadul de la încărcat, îmi organizez biroul pe pat și mă apuc de scris. Mai am o zi și o noapte până la Vladivostok, acum tastez în ritmuri de Tudor Gheorghe rus combinat cu discuțiile aprinse ale unor domni din compartimentul alăturat. Probabil politică.

Asfințit într-un sat izolat

Urcarea care era să mă lase-n pantaloni scurți si fără tren

Biroul de pe patul de sus din Trans-Siberian