Trans-Siberian 2016, ziua 10. Noii colegi de tren și Tudor Gheorghe

Clasa a doua, vagonul 6. Provodnitsa asta nouă pare de treabă, zâmbește, dar pare că a băut cel puțin 2 litri de vodka în ultimele ore. Aștept să coboare toată lumea și urc. Mă duc cu teamă spre compartimentul unde mi-e locul, 24 sus, și dechid ușa cu emoții. Înăuntru nimeni, deci au coborât să se plimbe pe peron în cele 30 de minute cât stă trenul aici. Oare cine-i? Au coborât și nu păreau c-au făcut-o definitiv numai ciudați. Inspectez locul să-mi dau seama dacă-s femei sau bărbați. Primul indiciu e bun, e curat și miroase bine. Plus că e față de masă, deci e clar o femeie înăuntru. Femeie e bine, îi face pe bărbați să se abțină de la golănii, de la râgâieli și bășini. Al doilea indiciu, un ghiozdan de dimensiuni mici din care iese o carte de colorat. Deci ori e Tyrion Lannister pe aici, ori e un copil suficient de mare încât să nu-mi fac probleme de țipete.

Compartimentul de clasa a doua. Trenul asta, nr 100, nu e asa modern ca priumul

Îmi schimb pantalonii cu ăia de “sufragerie”, îmi mai aranjez bagajul pe sus, că de data asta dorm sus, apoi aștept. Aș sta jos, dar nu mă pot încă așeza pe paturile oamenilor, nici nu i-am cunoscut. Incertitudinea mai durează puțin. Se deschide ușa și apar. Toți trei. Familie. Mama, o doamnă ce pare în regulă, copilul un băiat pe la 10 ani cred, dar tatăl e o problemă încă din prima secundă. E gras rău de tot și bag mâna-n foc că e genul care sforăie. Îmi dau seama după cum arată și în câteva secunde și după cât de greu respiră.

Provodnitsa revine cu un pachețel în care am așternuturi curate, prosop și, noutate față de data trecută, pastă, periuță, șervețele și alte chestii de igienă. Bun! Imediat apare o altă doamnă care se uită la mine ciudat. Mă întreabă ceva în rusă, nu diclesc, noroc cu tatăl gras. Cică “lunch”. Păi ce lunch, mă, că-i zece seara. “Lunch no money” și râd toți. Îmi aduc aminte că am o masă inclusă în prețul biletului. O masă pe călătorie, nu pe zi. Dau din cap că da, dar nu e de ajuns. Mă mai întreabă ceva, tot în rusă. Vede că nu pricep și-și pune mâinile în șold și imită sunetul unei găini. Ingenios! Da, doamnă, pui să fie. În zece minute apare masa mea. O pungă de carton în care am o sticluță de apă plată, o chiflă, un iaurt cu fructe, un baton de cereale, o napolitană și o bombonică mentolată. Apoi vine o caserolă în care am pui cu legume și orez. Bun, decent. Oamenii îmi fac semn să cobor să mănânc la masă, ei joacă table pe patul tatălui. Mănânc, apoi mă bag la somn. E ca paula, plec din Irkutsk pe întuneric și nu o să pot vedea cum în următoarea sută și ceva de kilometri trenul va merge pe lângă Baikal.

O parte din masa primită în prețul biletului

A doua parte din masa gratis, partea caldă

Mă trezesc în creierul nopții. G-Shock-ul simte și își luminează indicatoarele, e ora 3 dimineața. Nea Caisă ăsta s-a suit pe patul de sus, practic lângă mine, și sforăie cutremurător, s-a dus naibii glasul roților de tren, el acoperă tot. Nu pricep cum pot ai lui să doarmă, omul rupe. Procesele chimice din creierul meu îmi indică să-l sufoc cu perna și să mă fac că nu s-a întâmplat nimic. Noroc că-s pregătit cu dopurile de urechi, unele profi rău de tot pe care le-a cumpărat sor-mea când eram internat în spital. Dopurile rezolvă 90% din problemă, e suportabil acum.

Deșteptarea e bruscă. Cred că pe la 8. Doar că-i bruscă. Au dat drumul la muzică, rusească, enervantă. Nu că-i muzica rusească enervantă, dar a ăstuia e. E un Tudor Gheorghe rus care rage ceva. Mă uit pe geam, e Siberia ca-n filme. Verde crud, concentrat, umed rău peste tot. Citisem că între Ulan-Ude și Chita e o zonă de peste 500 de kilometri foarte izolată. Se vede și-n lipsa semnalului la telefon. Peisajul e spectaculos, dar nu se schimbă. Văi, dealuri, păduri, pajiște. Îmi e dor de clasa a treia, acolo era viață, agitație. Aici e mai liniște, mai pentru călători de vârsta a doua spre a treia. Mă duc să mă spăl și văd că problema de aseară nu e temporară. Apa nu curge la toaletă, mă spăl cu apă plată din sticlă. Am pus-o. Apoi dau pe gât iaurtul, batonul cu cereale și împușc vreo 50 de pagini dintr-o carte. Foamea-i mare și o iau la deal, spre vagonul restaurant.

Sute de kilometri de asa ceva, de la primele ore ale dimineții

E fix lângă mine, al șaptelea adică, semn că Iehova nu doar ia, mai și pune în loc. E pustiu, doar trei angajați își fac de treabă cu un soi de inventar. “Food?” Canci, nu pricepe. Duc mâna la stomac și mă frec, suficient cât să primesc un meniu. Meniul de pe Trans-Siberian e uluitor de stufos, mă mir să poată aduce la masă tot ce e pe acolo. Destul de scumpe, dar măcar sunt și denumirile în engleză. Comand un pui cu ceva, o bere și aștept. În 15 minute îmi vine masa, nu-i tocmai definiția unui mic-dejun, dar merge. Berea a fost 160 de ruble, uriaș, nu cred că-i mai vizitez.

Vagonul restaurant e pustiu dimineața

Mâncarea mea scumpă si destul de bună. Oricum, mai bună decât supele la plic

Timpul trece cu o combinație de House, citit, mâncat și plimbat pe coridor. Peisajele sunt spectaculoase până la Chita. Spectaculoase în sens siberian, nu în sensul Alpi rahat amenajat pentru turistul bogat. Chita vine pe la 7 și ceva seara. Un oraș cu o istorie interesantă. Nimic mai mult decât o așezare sălbatică la 500 de kilometri nord de granița cu China, folosită pentru comerț și pentru a găzdui minerii din zonă, Chita a înflorit după un eveniment istoric important. Aici au fost exilați spre o sută de domni, de intelectuali, de rasați care au contribuit la Revolta Decembriștilor de la începutul anilor 1800. Nu mai țin minte multe din ce am citit în copilărie, dar știu că cei deportați aici, la aproape 7000 de kilometri de St. Petersburg, au dezvoltat orașul. Au pus bazele mai multor evenimente culturale, s-au implicat în organizare și-n administrație, lucruri care au făcut din Chita un punct interesant. Chiar și așa, în prezent orașul e vizitat doar de puținii turiști care aleg să întrerupă aici călătoria cu Trans-Siberianul pentru a merge spre Mongolia sau spre China. Ah, și de chinezi, dar ăia-s peste tot, nu contează.

În apropiere de Chita

Familia coase goblen sau citeste ziare

Spre seară încep să apreciez liniștea. Doamna coase goblen, domnul citește ziare și se uită la filme, doar pe ăla mic îl mai fâțâie diavolul pe aici. Ar trebui să și muncesc un pic, să gândesc niște proiecte noi pentru blog, dar nu-mi arde. Deschid iPadul fără de care eram mort în călătoria asta, mulțumiri din nou eMAG, și mai bag un House. Într-o pauză observ că și ăla mic respiră greu, ca ta-su. Sub influența serialului pot concluziona clar: cancer pulmonar, nu vor supraviețui niciunul până la Vladivostok.

Mi-am luat si eu o inghetata de la Chita. Sper ca nu va deranjeaza