Toxiinfecție alimentară made in Maroc

Începe chinul. Băieții se relaxează imediat după ce intrăm în dubiosul hotel din Ouarzazate cu câte un whiskey, eu nu beau tărie și o să cred că ce urmează e din cauza asta. Revin. După o oră de relaxare la recepție ne mutăm în restaurant pentru cină. Hotelul e ciudat rău, e mai repede un motel deși pe booking îl arată de 4 stele. Avem doar 2 opțiuni de masă, meniul zilei, la care trebuie să alegem între pui și pește.

Eu aleg pui și primesc trei bucățele de șnițel de pui, piept probabil, de genul semipreparat care trebuie doar aruncat în tigaie. Vine cu cartofi prăjiți și cu niște brânză ciudat topită peste. Mănânc de foame, dar nu-mi priește. Cei care și-au comandat pește, la fel de semipreparat, nu au mâncat nici ei cu spor. Termin de mâncat, iau laptopul și ies la recepție să scriu pe blog, dar stomacul meu se aude mai tare decât motocicletele în tunel. Începe.

De la 12 noaptea și până a doua zi, la 8 dimineața, am tocit toaleta. Diaree, stare de vomă, crampe puternice, transpirație, adică simptomele a ceea ce am mai avut o singură dată în viață atunci când eram în revenire după operația de apendicită: toxiinfecție alimentară. Trebuie să plecăm la 9 jumate, băieții sunt în picioare, dar eu sunt fantomă. Nu pot să stau mai mult de 15 minute departe de WC, dar sunt și extraordinar de slăbit din cauza deshidratării.

Colegii îmi aduc ceai de mentă, pâine prăjită, dar tot nu-mi revin. Ionuț își sună fratele, medic, și câteva zeci de minute mai târziu se întoarce de la farmacie cu pastile. Încerc să mă ridic din pat pe la 10, dar degeaba. Luam decizia să ne vedem toți în recepție la 14:30 să vedem cum procedăm. Seara trebuie să luăm în primire cazările din Marrakesh, acolo unde vom sta două nopți. Dacă nu plecăm, le pierdem. Eu insist că cel mai bine e să plece ei, să îmi mai iau eu o noapte de cazare în Ouarzazate, și când îmi revin să mă urc pe motocicletă și să îi prind din urmă în Marrakesh. Crampele sunt ucigătoare, simt ca și cum îmi bagă cineva un cuțit în stomac și îl răsucește pe acolo, dar decid că o oră de somn n-are cum să fie rea.

Și nu e, mă trezesc la 14:00 suficient de întremat încât să îmi fac bagajul și să mă îmbrac în costumul moto. Până la urmă plecăm la 14:30 spre Marrakesh, un drum frumos și scurt, vreo 200 de kilometri. Orașul e incredibil, sunt milioane de scutere, traficul nu are prea multe reguli, e epuizant și la simpla privire. Luăm în primire camerele și totul se termină rapid pentru mine. Din păcate, povestea toxiinfecției abia aici începe pentru grupul nostru…

Motocicletele, gata de plecarea spre Marrakes

Pasul montan Tizi n’Tichka

1200 GS

Poză de grup

Coborârea spre Marrakesh