Thriller. La coadă la pașapoarte

Ca să rezolvi o treabă cu statul în România trebuie să îți iei concediu, e clar. Nu merge cu înainte sau după muncă, cu plec în pauza de masă. Nu, tată! Concediu, bagi două-trei pastile de nervi și o iei la pas prin oraș. Trebuie să te pregătești pentru contactul cu o ramură a forței de muncă ce nu funcționează după criteriile normale de competitivitate. Oameni care în cea mai mare parte a lor, c-or fi și excepții, nu depind de criterii clare de performanță pentru a-și încasa salariul, pentru a-și păstra jobul. Și iată-mă în lupta pentru eliberarea unui nou pașaport. Cel actual îmi expiră pe 11 februarie 2018, iar pentru viza de Rusia am nevoie de valabilitate până în martie.

Ziua începe dimineață, normal, că n-o începe seara, cu un telefon la relații cu publicul. Sun o dată, de două ori, sună ocupat. Aștept zece minute, sună și nu răspunde nimeni. Mai sun o dată, sună și nu răspunde. Mai sun încă o dată, sună ocupat din nou. Superb? Superb! Primesc lămuriri pe facebook și mă duc spre Poștă pentru plata taxei. În fața mea un nene cu aceeași treabă, plătește două taxe pentru pașaport.

Simplu sau temporar?
Ah?
Simplu sau temporaaaaaaaar?
Simplu, cred. Cel pe cinci ani, doamnă!
Păi și de ce nu zici așa?

Dau banii și buletinul și începe tastatul. Viteza e undeva la zece litere pe minut, totul condimentat de aranjatul ochelarilor de vedere, de potrivitul părului și de priviri dese în monitorul cu protecție pentru vedere, ca pe vremuri. Totul durează patru-cinci minute, primesc buletinul și restul de la 260 de lei, plus o veste.

Așteptați aici, durează un pic până se listează!
Bine doamnă, aștept!

Am fost inspirat și m-am uitat la ceas în momentul în care imprimanta a început să cârâie. Și cârâia de duduia oficiul poștal, mă și simțeam prost că din cauza mea s-a perturbat liniștea. Șapte minute, dragi copii, șapte minute și vreo patruzeci de secunde a durat printarea unei chitanțe de format normal, A5. Plus o ștampilă aplicată violent, cu ură, mă mir cum rezistă biroul. E bine, ziua e lungă, avem răbdare. Am terminat cu taxa, împăturesc hârtia imprimată greoi și-mi pare că are o importanță uriașă. Cum să fie altfel o chitanță tipărită cu atât de multă greutate?

Drumul până la centrul de primire cereri pașapoarte e scurt, există câte unul în fiecare sector. O să scap repede, îmi zic, cine naiba vine în curtea unui liceu, la sediul Poliției Locale, să își facă pașaportul. Fraierii se duc toți buluc în Pipera, eu sunt deștept și merg aici unde nu e nimeni. Și ajung.

O doamnă, polițist local, pe scaun la intrare.

Da?
Pașap…

N-apuc să zic, că atenția îi e furată de un cuplu cu care se cunoaște.

Amendaaaaaaaa, ați venit!
Am venit, ia zi cum facem?

O abandonez și mă iau după foile de hârtie lipite pe pereți. Eliberare pașapoarte, camera 1. Fac o stângă și pe dreapta e camera 1. Bat politicos la ușă și intru. O cameră de doi metri lungime și vreo patru lățime în care sunt opt persoane. Un tată cu un sugar în brațe, în spatele lui trei doamne în vârstă care se întrețin pe un ton simandicos. În fața mea, ultimul cred la coadă, un tânăr care pare să nu prea stea bine cu răbdarea. Pe singurele două scaune, o doamnă cu un om în vârstă despre care aveam să aflu că e tatăl ei. Aștept vreo zece minute, perioadă în care mi se pare că lumea se uită cam ciudat la mine. În timpul ăsta nu se întâmplă nimic dincolo de geamul acoperit cu folie. Câte un flash din când și o voce înfundată care pare să dea instrucțiuni. ”Nu vă mișcați! Nuuu, țineți copilul așa!”.

E bine, zic. Am timp chiar dacă se mișcă greu, ce mai înseamnă opt persoane la coadă? Plus că poate am noroc și nu sunt toți pentru treaba asta, poate au venit cu amicii să-și facă pașapoartele. Și cum mă bucuram eu în interiorul meu, doamna de pe scaun care în ultimele minute părea că își adună curajul să îmi zică ceva deschide în final gura.

Fiți drăguț!
Sunt, doamnă!
Ați stat la coadă sau ați intrat așa, direct?
Cum adică direct? Păi nu e nimeni în spatele ușii!
Aaaa, nu! Coada începe de afară.
Cum de afară, doamnă? Că nu stătea nimeni la nicio coadă, doar nu eram nebun să mă bag în fața oamenilor.
Ia ieșiți și întrebați, o să vedeți că am dreptate. Eu am intrat cu tata să stea pe un scaun, că e bătrân.

Ies din camera 1, fac cinci pași și văd un grup de oameni, vreo 5, care stau pe scaunele de la intrarea în sediu. Ăștia trebuie să fie, încă cinci nu e tragedie.

Fiți amabilă, doamnă. La pașapoarte așteptați?
Da, v-am văzut că v-ați dus direct acolo. N-ați mai stat la coadă.
N-am știut că e coadă, îmi cer scuze.

Închei conversația și dau să mă așez pe un colț de termopan pus prost, fix cât să formeze un unghi drept care seamănă a scaun. Nu mă așez că sunt luat iar la rost.

Nu, nu stați aici!
Păi?
Coada începe de afară, uitați-vă că mai așteaptă oameni.

Mă enervez rău, rău de tot, dar n-am ce face. Scot capul pe ușă și, într-adevăr, afară încă vreo cinci persoane, toate cu treabă la pașapoarte.

Așteptați…
Da, da. Toți suntem la pașapoarte.

Am plecat, evident. Viața merge mai departe, funcționarii și văd de treabă în liniște, plictisiți și impasibili la problemele celor pentru care timpul chiar are o valoare reală. În cazul unora, valoare ușor de exprimat în bani. Nu și în cazul meu, așa că mă reorientez către Pipera.