Est, spre Siberia #9 – Americanii inconștienți și problema de la sosirea în Irkutsk

M-am cam dat peste cap cu programul, mă trezesc când tot trenul doarme. La Mariinsk, la peste 3700 de kilometri de Moscova, gară care ne întâmpină cu ceață. E ora 6:40 dimineață aici, dar ora 2:40 a României și ăsta e semnul că trebuie să mă adaptez mai repede, dacă o să am ritmul ăsta de culcare-trezire n-am să am o treabă ușoară pe motocicletă. Mă întorc în tren cu gândul să mănânc o omletă la vagonul restaurant, dar și acolo doarme lumea. Așa că mă bag la somn. Mult, vreo cinci ore, adică exact când trenul încetinește pentru Krasnoyarsk. Cobor să-mi iau o cola și e ca-n filme, zeci de soldați se dau jos din tren și sunt așteptați de rude, de familie, cu aparate foto și cu îmbrățișări. Se plânge și se râde, dar lumea e fericită. N-am chef să fac poze, iar asta e o constantă. Nu am chef, nu îmi place să fac poze, nu îmi ies pozele, e un chin.

Înapoi în vagon lumea e proaspăt trezită. Blonda care n-a coborât la Novosibirsk, așa cum credeam, și-a găsit un sclav două ”compartimente” mai încolo. E un nene, sărmanul, care arată ca-n filmele rusești cu soldați asupriți, e groaznic, dar e bun la casa omului. Vine și îi dă trezirea, apoi se duce la samovar și se întoarce cu cafeaua pregătită. În timp ce cucoana își savurează licoarea, nefericitul face rost de niște bomboane pe care, dezamăgit, le pune pe masa blondei care vorbește la telefon și nu îi dă atenție. Zece minute mai târziu, o cheamă la masă la el, așa că moșii mei preiau scaunele rămase libere. Vorbă și integrame, în timp ce eu bag privit pe geam.

blonda și ajutorul ei

brainstorming pe integrame

Nu se întâmplă mare lucru, îmi petrec ziua stând absolut degeaba. Fac și o vizită la vagonul restaurant pentru omleta la care visam, omletă curios de bună pentru condițiile date. Cât timp mănânc la un alt separeu se așează doi puști, frate și soră cred, din America. Un rus care vorbește engleză impecabil, tot tânăr, și un spaniol, ceva. Se discută cu entuziasm despre clasa a treia în Trans-Siberian, rusul le explică chestii, ei sunt modelul tipic de turist care funcționează doar cu cartea de recomandări în fața ochilor. Nimic din ce scrie acolo nu trebuie ratat, au chiar și o listă, scrisă cu pixul pe foaie, cu felurile de bere pe care trebuie să le bea, cu peștele uscat și afumat pe care trebuie să îl mănânce. Știu, în călătorii nu există bine sau rău, e vorba doar despre ce te face să te simți mai bine, mai împlinit. Însă americanii au un soi de naivitate care, din punctul meu de vedere, anunță felul în care urmează să fie planeta în următorii ani. Și când zic naivitate mă refer la prostie. Nevinovată, dar prostie.

N-am cum să nu aud ce se discută, deși fac eforturi să nu mă intereseze. Dar vorbesc despre călătoria lor, a fraților, călătorie care se pare că se va întinde până la Vladivostok, apoi în Coreea de Sud. Evident, vine vorba despre Coreea de Nord și despre posibilitatea unei vizite, totul în contextul în care recent înțeleg că a murit un prizonier american, tot turist tânăr, care a fost torturat vreo doi ani după ce ar fi încălcat niște reguli pe acolo. Iar discursul fraților din SUA, pe la 20 și un pic de ani, îmi arată clar de ce viitorul speciei umane e într-un mare pericol. Nu mai avem instinct de conservare, ne bazăm prea mult pe prea multe lucruri teoretice, ceea ce ”pot eu să fac” e înlocuit cu ceea ce ”poate să facă altcineva pentru mine”. Tinerii vorbesc despre prizonierul din Coreea de Nord, râzând un pic, spunând că ce mare brânză a făcut. Că a făcut și el o glumă, că a avut ghinion c-a fost prins și că ”the little fat guy” e un dictator nemilos și absurd. Și mai spun că s-ar duce și ei, însă e greu cu invitațiile, cu agențiile de turism prin care se organizează intrările în Coreea de Nord. Dar s-ar duce, se simt în siguranță, doar sunt din SUA, cică.

Civilizația occidentală i-a făcut pe oameni să fie mult prea dependenți de un sistem, să nu se mai concentreze pe propriile abilități. Doi tineri americani vorbesc despre absurdul situației dintr-o țară cu un dictator dus cu pluta, ceartă situația și spun că cetățeanul american care a făcut ceea ce a făcut și care a plătit cu viața pentru asta ”a avut ghinion”. Adică ei, la o adică, s-ar duce în Coreea de Nord și n-ar ține cont de niște restricții pe care șefi de stat nu le pot schimba sau îndulci, doar pentru că sunt cetățeni civilizați și au drepturi. Și, eventual, când vor fi încarcerați și supuși la cine știe ce nenorociri să apeleze la autoritățile americane să-i salveze din chin pentru că, nu-i așa, sunt parte din ”the land of the brave”. Adică tu, pulică frânaru din Alabama, te duci în dictatură și faci caterincă de afișele ăluia de pe pereți, iar când te prinde autoritatea ți-o iei pe aia cu salvează-mă, Obama!

Azi n-am chef nici de prea mult House of Cards, așa că stau și mă uit la colegii de călătorie. Apropo, port și o scurtă discuție cu cineva care mă sfătuiește că învăț niște rusă data viitoare când vreau să mai fac așa ceva pentru că mi-ar fi mai bine dacă aș putea comunica cu oamenii, dacă le-aș asculta poveștile and shit. Da, cum spuneam mai sus, nu există modul corect de a călători, există doar ceea ce îți place. Însă pentru mine învățarea limbii ruse, dacă ar fi fost cazul, ar fi fost utilă doar pentru situații de urgență, de făcut pană, de rămas fără benzină, de cerut indicații. Sub nicio formă, în niciun caz, nu aș vrea să știu rusă ca să comunic cu cei de pe tren, mi se pare chiar cel mai prost lucru pe care l-aș putea face. Și nu doar acum, ci și în 2016 când atmosfera era și mai mișto, când colegii de călătorie erau mai mișto.

ieșirea din Krasnoyarsk

ora mesei

Imaginația mă ajută suficient de mult în situații de genul ăsta, îmi place să mă întrebuințez pentru a iniția și mai apoi dezvolta idei, ipoteze cu privire la ”poveștile” oamenilor din tren. Totul inspirat din rarele momente în care înțeleg ce spun. Și prefer asta, de aia anul trecut n-am vrut să le cer date de contact, mailuri și alte lucruri colegilor de tren. N-am vrut să le văd viața reală, slujbele plictisitoare, grijile, problemele și sărăcia. Erau mult mai ok în mintea mea așa cum i-am perceput în zilele de pe drum, n-am avut nevoie de completări.

Și da, o să spuneți că poate nu-i așa, că sunt și povești. Sunt, da, dar majoritatea mai sunt prin cărți și prin filme, lumea e din ce în ce mai puțin complexă. Îl ascultam recent pe un prieten care, temporar, e nevoit să facă naveta cu un tren într-un oraș din apropierea Bucureștiului. Nu e nimic poetic în discuțiile oamenilor, nimic fascinant în felul în care fac bile din muci, nimic nobil în modul în care vorbesc despre viață. Viața reală e tristă și nasoală, suntem fericiți dacă suntem în postura observatorilor și nu în cea a celor observați.

Bătrânii au prins curaj și și-o încearcă cu mine. Mai întâi mi-au oferit turtă dulce. Apoi mă cheamă afară în stații, să ne plimbăm pe peron. M-au întrebat, într-o rusă pe care am înțeles-o, unde merg. Le-am zis de Magadan și a percutat doar mustăciosul. Mi-a scris cu pixul pe o cutie de zahar cuburi ”Lena” și ”Vitim”, adică numele șoselei pe care voi merge cu motocicleta până la Yakutsk și numele unui pod pe care nu voi ajunge pentru că-i pe un alt drum din zonă. Ajung la Irkutsk pe 25 iunie la ora locală 7:18, adică ora 2:18 a României. Mi-am luat o cameră prin AirBnb care-i cam 14 dolari pe noapte, am niște emoții, sper să nu fie prea bombă. Problema, din nou, e că eu aș ajunge în oraș pe la 8 dimineață, iar check-inul nu are cum să fie atât de devreme. Deci voi fi adormit și voi atârna cu bagajul pe la o cafenea. Noroc că Irkutsk e un oraș frumos, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată, și slavă-Domnului!, am văzut câteva.

trenurile sunt moderne, modalitatea de a aduna resturile din ele nu prea e…

Lena și Vitim

LATER EDIT: E ora 2 noaptea și se produce frecuș. Paturi atinse, bagaje mutate, pungi care foșnesc. Deschid ochii, aștept câteva secunde să focusez în întuneric și îi văd pe moșii mei care sunt agitați să prindă pauza de fumat. E o stație în toiul nopții la care se stă 30 de minute și au mirosit-o, cred că și-au pus ceasurile să sune. Adio somn, mai am cinci ore până la Irkutsk pe care le petrec stând cu ochii pe geam în loc să dorm. Dar nu le port pică, sunt prea simpatici.

de ce să dorm când pot să nu?