Est, spre Siberia #3 – Zâmbește la vama cu Rusia, iar rusoaica te va ajuta! Azi Bryansk, mâine Moscova

Mă trezesc suficient de dimineață încât să fiu printre primii oameni din hotelul-gigant care coboară la micul-dejun. Unul la care nu pot băga pe cât de mult aș vrea, nu arată tocmai bine mâncarea. Nici cafeaua nu o beau, motiv pentru care după ieșirea din Kiev e popas de benzinărie. Cel mai balșoi capuccino pe care îl aveți, doamnă! Pauza mea e și pauza șoferilor de TIR care fac gard viu în jurul motocicletei. Mă întreabă, dau din umeri, mă întreabă iar, dau din umeri iar. Totul până când mi se face milă și le arăt cu degetul plăcuța de înmatriculare cu numere de România. ”Aaaa, România? Satu Mare, Baia Mare”, cică! Da, bos! Dar mai avem orașe, tu fix pe alea le cunoști? Nu știi, spre exemplu, de orașul Timișoara din care se vede Viena pe geam dacă stai la etajul 9?

Micul

Drumul de la Kiev la vama cu Rusia are 350 de kilometri și e destul de simplu. Mergi cam 100 în regim de valurile Dunării, apoi restul pe un drum perfect, impecabil. Și pe cât de frumos e drumul ăsta, pe atât de pustiu e, se vede bine treaba că nu mai sunt prieteni cu rușii. Opresc doar de câteva ori. Bag benzină, apoi opresc să curăț și să ung lanțul. E rost și de o interacțiune, lângă mine oprește un Chevrolet negru, coboară doi bărbați și două femei pe la 50 de ani, repede o păturică, mâncare întinsă, băgat la maț și uitat la TV la prostul care curăță un lanț pe marginea drumului, împachetat, claxonat prost drept salut, plecat. Gata, se apropie vama și am nevoie de răbdare, înțeleg că o să stau acolo cam patru ore, că merge greu treaba. Am emoții mari cu faptul că motocicleta e în leasing, cu faptul că poate nu le convine împuternicirea, că poate e greșit ceva în asigurarea suplimentară pe Rusia, n-ar fi deloc ok să nu mă lase să intru în țară.

Trag pe marginea drumului drept, într-o pustietate completă, la un Kafe. Distracție și veselie. Sunt două fete care se ocupă de coșmelie, una e ocupată cu un grup de trei bărbați care tot comandă de mâncare. Hai să vă văd. Bună ziua, zic. Șprehăn zi doici? Nope, doar rusă! Păi și cum facem? English menu? No! Food? No! E grav, o bănuiesc că nici n-o duce mintea prea tare. Adică sigur, nu trebuie să vorbești engleză ca Regina Angliei ca să pricepi că ”food” spus cu mâna la stomac ÎNTR-UN RESTAURANT înseamnă că vreau de mâncare. Ne uităm unul la celălalt în tăcere până începe să râdă. Cum facem? Ridică din umeri. Hai s-o luăm de la capăt. Imit dusul lingurii la gură. ”Aaaaaa. Soup?” Aia e, tată! Da, soup! Vreau soup, că asta putem înțelege. Dar o să leșin și o să mă mănânce ciorile pe marginea drumului dacă bag doar soup. Ceva mai consistent n-ai? Nu mi-o încerc cu denumiri complicate pe care nu le va înțelege și o iau simplu.

”French fries?”
”Ă?”
”Potatoes!”
Ea ridică din umeri.
”Chips, fato!”
La chips se luminează, dar duce mâna spre o pungă de Lays.
”No, not that kind”, zic și mă apucă nervii. ”Cartofi, tantiii”.

Ei bine, nu știu eu rusă și nici ucraineană, însă se pare că avem un cuvânt comun: ”Cartofi”. Fata pricepe imediat și mă trimite să aștept afară alături de un suc bun de piersici. Mănânc rapid, plătesc nota de 56 de grivne, nici măcar 9 lei, și o tai. Vamaaa!

Partea ucraineană are niște mici avanposturi cu găuri cât să bagi arma și să tragi de la adăpost. Prima barieră, primul soldat înarmat. Îmi dă voie după ce-i arăt pașaportul, apoi merg în zig-zag printre baricade de beton. Știu deja povestea, toți mă vor întreba unde mă duc, toți se vor mira. La ucraineni e ușor, trebuie doar să le zic care-i treaba și pot pleca. Nu înainte de a interacționa cu un vorbitor de limba română. Îl cheamă Român (nu-l cheamă așa, dar i-am uitat numele) și e modovean din Republica Moldova. Merge la Moscova alături de alți doi băieți și de o doamnă și, bafta mea, e fix în fața mea într-un Lexus. Bafta mea pentru că e omul care mă poate ajuta să pricep rusa vorbită la partea cealaltă de graniță, sunt terifiat pentru c-am auzit că formularele alea de completat sunt doar în limba lui Kokorin. Se miră și băieții de destinația mea, discutăm un pic pe seama faptului că românii nu aleg ca destinație turistică Rusia sau Ucraina și se îngrămădesc să vadă orașele Europei, apoi plec. Ei sunt trași un pic pe dreapta, au în portbagaj niște bidoane de plastic cu niște frunze care trezesc suspiciuni.

Buuun, acum la ruși. Merg pe un no man’s land de câteva sute de metri și mă ia în primire coada. Lungă, majoritatea dubițe. Facem româneasca aia cu băgatul printre ele, am auzit că nu se supără. Mă bag fix până la prima barieră, acolo unde mă controlează un soldat rus. E ok, cică pot intra, și ridică bariera. Bariera asta îmi permite să intru în zona în care încep verificările. Am doar patru mașini și trei motociclete în față, sunt blană, scap în jumătate de oră, zic.

Răspuns greșiiiit! Jumătate de ore trece până când rușii cheamă la control prima mașină și cele trei motociclete. Rându-mi vine abia după vreo oră și constat că în spatele meu soldatul n-a mai trimis pe nimeni. Practic, dacă stăteam și la prima coadă, mă prindea noaptea. Sunt chemat într-un final pentru procedurile de intrare în Rusia, proceduri care se desfășoară cam așa:

1. Tragi motocicleta în dreptul zonei de control, cobori și te duci cu pașaportul. Fac asta și am noroc de un domn amabil. Râde de mine când fac ochii mari la auzul veștii că îmi trebuie un migration card completat. Vede că nu vorbesc neam de rusă și completează el pentru mine, un gest rar întâlnit. Bun, sunt liber!

2. Liber să trag motocicleta 4 metri mai în față. Toate bagajele deschise. La mine e simplu, dar să vedeți cum se uită în mașini. Sunt o grămadă de mașini cu moldoveni din Republică, iar oamenii au dubele pline de bagaje pe care le dau jos și le deschid. Se uită printre sculele moto, citește etichetele la spray-ul de lanț și la kit-ul de pană, răscolește un pic hainele și-s bun de promovat. La formulare, acolo unde-i nevoie de răbdare.

3. Merg la ghișeu și zic să mi-o încerc. ”Formular în engleză n-aveți?”, zic zâmbindu-i civilizat omului. ”English? Yes, wait”. Ia vezi, mă! Cere și ți se va da! Îmi aduce două copii ale unui formular cu care eu fac, practic, importul temporar al motocicletei pe teritoriul Rusiei. Completez date din pașaport, detalii despre traseu, apoi datele motocicletei. Gata? Le dau înapoi împreună cu pașaportul și aștept. Și aștept. Și aștept. Și aștept! E totuși entertaining, moldovenii greșesc formulare pe bandă rulantă. Ziceam mai devreme și de motociclete. Sunt trei motociclete, două BMW R1200 GS Adventure din Serbia și un Suzuki V-Strom de 1000 din Slovacia care, după stickerele pe care le-au aplicat peste tot, par să meargă în Mongolia. Nu singuri, au cu ei un Pajero încărcat ochi cu bagaje, plus o remorcă în care sunt cauciucuri, câte 2 perechi noi pentru fiecare motocicletă văd. Băieții-s cam cu nasul pe sus, nu schimbă prea multe vorbe cu mine, stau și așteaptă întinși pe mobrele lor pe care au pus accesorii… de fapt, pe care au pus toate accesoriile posibile. Nu cred că mai există ceva ce să mai poată aplica, au câte 500 de kile motocicletele alea.

După vreo 30 de minute iese un altul. Soldat. Îmi face semn să îl urmez și nu pare că-i a bună. Mergem câțiva metri pe stânga într-o clădire, scoate un formular în rusă dintr-un teanc, îmi cere un pix și mă pune să dictez. Îmi dau seama că omul e super amabil, că face pentru mine ceea ce vă ziceam că moldovenii care știu rusă nu pot să completeze corect. Stăm 5 minute acolo, timp în care îi dau toate datele, apoi dispare cu foaia. Alte 30 de minute, iar după mine iese încă cineva. O rusoaică în uniformă de data asta, frumușică foc, pe la 25 de ani, tunsă scurt. ”Cristian, come here”, cică. Am privilegiul să intru în ghișeul ăla al lor unde miroase puternic a tuș de ștampilă. Sunt cinci oameni care scriu de zor, ștampilează și capsează.

”Cristian”, cică! ”Ai completat greșit formularul. În loc de dată ți-ai scris numele. Și ai scris că motocicleta e de 800 centimetri cubi, în talon scrie că e de 798”, îmi zice rusoaica cu cea mai blândă voce posibilă, contrast puternic cu felul în care tocmai alungase o familie din Belarus care voia să predea formularele. Bag un ”sorry”, aprobă din ochi și îmi zice să stau acolo să le completez din nou, că îmi ia câteva minute. Bun, primesc două formulare noi, le completez bine de data asta, îmi iau un ”bravo, Cristian” de la rusoaică, plus pașaportul și restul aprobărilor. ”You have one year to stay in Russia with the motorcycle, enjoy!”, zice. Vai, ce drăguț! Mai ales că moldoveanul cu care am vorbit mai devreme, cel din Lexus, mă avertizase să mă cert cu ei și să le cer acces pe o lună. Cică ar da doar pe două săptămâni. Ei bine, am pe un an! 😀

Gata, Rusia! Trec iar de o barieră, jaloane printre baricade de beton, o ultimă barieră șiiiiiii…. Am intrat! Ciudată granița asta, deși sunt 500 de metri între ce-am lăsat în Ucraina și ce găsesc aici, creierul meu e deja convins că e complet altceva, mi se pare lumina altfel, iarba de o altă culoare, mirosul altul. Alimentez de la primul Gazprom cu benzină de 2,5 lei litrul și o tai.

Dorm la Bryansk, deci mai am vreo 180 de kilometri. Șoseaua e implecabilă, însă foarte abrazivă. Sper că ăsta e motivul pentru care simt vibrații în scărițe, vibrații care sunt deranjante. Opresc de câteva ori pe la benzinării să îmi iau apă, apoi fac stânga din șosea și trebuie să traversez tot orașul până la hotel. Cazare, parcat mobră în spatele hotelului, în curtea interioară, unde cică-i mega safe, ieșit puțin prin orașul frumos în care un nene la saxofon cântă dumnezeiește, apoi mâncat și somn. Mâine-i zi de Moscova!