web analytics
BMW F800GS Est, spre Siberia

Est, spre Siberia #24 – În Rusia se face totul pe încredere. Faceți cunoștință cu Cristina, o fată de treabă

Atâtea zile bune și foarte prin Rusia și eu tot nu m-am învățat minte. Am dormit cu dopurile de urechi și m-am trezit tot așa, motiv de panică. Cum de ce? Pentru că în mintea mea alterată de știrile de la ora 5 aveam impresia că băieții din hostel mă vor lăsa fără tot ce aveam prin bagaje. Mi-e rușine când mă trezesc și văd că deși oamenii sunt la muncă, bagajele mele sunt fix unde le-am lăsat. Adică în mijlocul camerei, probabil oamenii au și fost încurcați de ele dimineață, dar nu a atins nimeni absolut nimic. Eu sunt anormal la cap, nu ei. Nu mi-e foame, mi-e doar poftă de o cafea pe care mi-o fac în bucătăria comună în care o doamnă spală vasele. Cafea instant, dar nu mai contează, sentimentul că azi e zi cu treabă mă face s-o dau shot. Trebuie să rezolv cu motocicleta, cu transportul, e grija cea mai mare pentru că pare destul de complicat transportul ăsta cu avionul.

Am vorbit cu Cristina de la firma de transport ieri și am stabilit că azi la ora 10 sunt acolo. E bine, sunt cam la ieșirea din oraș spre sediul lor, doar că trebuie să fac ceva cu Gotze, că nu-l duc la avion murdar în halul ăsta. O conversație via google translate cu recepționera și aflu și de spălătorie, cred că unica, destul de aproape. Asta cu aproape e bine pentru că eu trebuie să duc motocicleta fără benzină, mi-am calculat totul cam la limită și de vreo 50 de kilometri merg pe roșu. Cred că sunt doar vapori la ora asta, dar risc. La spălătorie e coadă, dar când mă văd băieții se face culoar și mi se cere să bag calul în tunel. Apă și spumă, tată! Ce bagaje? Dă peste tot, sunt impermeabile, n-am treabă. Și dacă mașina din fața mea a fost făcută bec în 5 minute, la mine durează vreo 20. Tipul de la spălătorie e învățat cu motocicletele, mă gândesc că nu sunt singurul turist care ajunge la Magadan după câteva mii de kilometri de drum cu praf și noroi. Știe să dea jetul mai de departe în zona radiatorului, știe să nu direcționeze puternic spre instrumentele alea de bord, spre ceasuri. Insistă și în zona scutului, dar acolo parcă s-a cimentat pământul, nu vrea să iasă complet. Înmoaie jegul, bagă spumă, clătește, dar nu e mulțumit. Repetă și mie mi-e cam jenă, sunt vreo cinci mașini care așteaptă în spatele meu, dar băiatul n-are un stres. La a doua spălare iese mai bine, plătesc 200 de ruble cu tot cu șpagă și-i dau spre Cristina.

Adresa de pe google maps nu e tocmai bună. Îmi dau seama de asta pentru că ajung la 10:02 la sediul Avia Partner, mă rog, ce cred eu că e sediul Avia Partner și o doamnă aproape că țipă la mine-n rusă. E mișto să nu te enervezi, oricum nu înțeleg, așa că stau acolo și ridic din umeri. Mă vede pierdut și schimbă complet tonul, mă ia de o aripă și mă bagă în birou. Acolo, doi neni care par că vorbesc engleză. Îi întreb de Cristina, dar cică nu există. Hmm! Zic de Avia Partner, zic de transport motocicletă și celui mai tânăr îi beculește instalația. Cică da, dar nu aici. Trebuie să ies din nou la drum și după vreo doi kilometri să fac dreapta, să urc și să fac o stânga și… M-ai pierdut, unchiule! Scot telefonul și îl pun să îmi arate pe hartă, dar e băiat de treabă și are altă idee. Cică să mă iau după el că mă conduce cu mașina până acolo, nu-i problemă. Din nou sunt uimit de disponibilitatea rușilor de a mă ajuta, câți dintre noi am pleca de la birou în timpul programului ca să îi arătăm unui străin unde trebuie să ajungă.

La sediul real Avia Partner băiatul ăsta intră ca la el acasă, strigă ceva și iese mulțumit. Cică să aștept, că vine Cristina. Sunt prost și vreau să îi îndes 200 de ruble pentru benzină, dar râde spre mine și-mi dă mâna la o parte. Cică să am ”safe trip”, se suie în mașina cu volan pe dreapta și pleacă înapoi la muncă. Hai c-am dat și de Cristina. O blondă cu ochii albaștri, slăbuță, pe la vreo 25 de ani estimez. Vorbește engleză foarte bine și mă invită într-un birou format din două camere, practit un soi de dispecerat pentru firma asta de transport. Sunt doar doamne și domnișoare acolo, dar ea e singura care vorbește engleză. Cu celelalte mă salut, îmi mai aruncă câte un ”hello” și câte un ”welcome” și chicotesc în rusă. Coffee, tea? Evident, ca peste tot! Ceai, săru-mâna! Cu lapte? Cu lapte! Primesc o ceașcă de ceai, primesc și niște bomboane tip Bucuria și ne apucăm de discuții. Uite eu sunt ăsta, Gotze e ăla de afară și vrem să ajungem la Moscova. Eu mă descurc, dar el trebuie să meargă cu voi. În timpul ăsta Cristina bate la taste, îmi cere actele și îmi explică procedurile. Se face că trebuie să dau jos tot ce e lichid. Adică să scot uleiul de motor, să scot benzina dacă mi-a mai rămas. Apoi să deconectez bateria și să demontez parbrizul. Ah, și din bagaje trebuie să scot tot ce e lichid sau spray. Mă descurc? Mă descurc!

Cristina, pe telefoane cu oamenii din Moscova

Fata iese cu mine afară și îmi spune că nu trebuie să mă grăbesc, oricum cadrul de lemn în care va fi transportat Gotze o să fie construit diseară, la finalul programului. Așa că dă-i, Scutariule! Bateria merge ușor, știu de la expedierea din Moscova cum se dă jos. La fel și parbrizul. Doar că la ulei e problemă. Scutul ăla care mi-a protejat mie motorul e prins bine de tot și șuruburile sunt destul de greu accesibile. Mă uit la ele ca măgaru’, nu prea știu cum să le apuc. Mă uit, mă învârt, iar după vreo 10 minute apare și soluția. Soluția se numește Maksim, angajat la încărcări/descărcări la depozitul Avia Partner, care vine cu Cristina și primește taskul de a mă ajuta. Nu vorbește rusă, dar ne înțelegem. Eu sunt ajutorul de mecanic, trebuie doar să stau să îi dau sculele în timp ce el se întinde pe jos și îmi desface scutul. Tot el scoate uleiul într-un recipient special, se miră de cât de negru e, apoi se chinuie vreo jumătate de oră să pună scutul la loc. În toată perioada asta Cristina ne mai vizitează de vreo două ori, prima dată să fie sigură că merge treaba, a doua oară să îmi spună că o să plece un pic, dar că ne vedem diseară dacă vreau să văd cum e împachetat motorul, să nu stau cu emoții.

Facem schimb de numere de telefon ca să o sun în caz că mai am întrebări. Oricum, cică diseară îmi poate spune și cât mă costă pentru că atunci va fi cântărită motocicleta, iar prețul e la kil. Termin cu Maksim, împart cu el și cu un șofer de TIR din Iran tot ce e interzis la zbor prin bagaje. Maksim pune ochii pe WD40, șoferul de TIR pe spray-urile de uns și curățat lanțul. Autanul nu-l vrea nimeni, deci îl arunc. Am și tuburile cu CO2 pentru umflat cauciucuri, merg tot la șoferul de TIR. Spray-ul cu piper pentru autoapărare? N-are nimeni nevoie de el, e prea de femei. Îl ia Maksim și i-l duce unei doamne de la birouri, cică ea s-ar putea să aibă nevoie de așa ceva. În timpul ăsta îi dau un SMS Cristinei să o întreb dacă Maksim trebuie răsplătit în cașcaval pentru că m-a ajutat. Spune că nu, că de aia e angajat acolo. Insist, zic că a fost băiat de treabă și întreb dacă 500 de ruble e o răsplată ok. Zice că da, că e foarte ok. Bun, ne vedem diseară!

uleiul vechi, negru

La Magadan e o vreme impecabilă. Cer senin, soare, iar temperatura nu sare de 22 de grade. E, practic, ceea ce-mi doresc eu de la viață. Mai puțin partea cu mersul pe jos, căci Gotze rămâne la depozitul oamenilor cu tot cu bagajele sale, așa că o iau la pas spre hostel. Și nu-i aproape, sunt vreo doi kilometri jumate de mers pe marginea drumului principal, că trotuare nu-s. Ajung leșinat și tot leșinat pic într-o forță de somn, obosit după orele petrecute la pregătit motocicleta. Mi-am asumat că ziua de azi e sacrificată pentru treaba asta, așa că nu regret că n-apuc să văd Magadanul. Mă trezesc pe la 4 jumate, trag o tură la supermarket să-mi iau chestii de sandviș, mănânc și aștept un semn de la fată. Mi-a zis că ei termină programul pe la 5-6, dar că mă sună ea când trebuie să vin. O face la ora 6 și îmi spune că Maksim se poate apuca de treabă, că și-a terminat programul și că rămâne să rezolve și motocicleta mea. Până când ajung eu la ei, adică în jumătate de oră, omu’ meu e aproape gata. I-a făcut o super cușcă de lemn lui Gotze, motocicleta stă pe cricul central, are roțile ancorate și blocate între scânduri, bagajele sunt învelite în plastic și puse stânga-dreapta, urmează să învelească toată cușca în folie și aia e.

O urcăm și pe cântar, totul are 364 de kile, așa că ceea ce calculasem eu e complet aiurea. Nu o să mă mai coste 700 de euro, așa cum speram din tot bugetul de om aflat pe drum spre casă, ci aproape 1000. Bine, suma oricum e foarte mică dacă stau să mă gândesc că trimit o motocicletă cu avionul vreo 10.000 de kilometri. Dar e mai mult decât anticipasem eu pentru că, fraier fiind, nu m-am gândit să pun la preț și greutatea finală, cu tot cu bagaje și cadrul de lemn. Problema e că ăștia o mie de euro, în ruble evident, trebuie să îi plătesc cash. N-au POS, n-am altă variantă. Așa că aștept să termine Cristina programul, apoi ne urcăm în mașina cu care vine prietenul ei și mergem în oraș în căutare de bancomat. Ajungem, scot miliardul de euro, i-l dau, și… gata! Nu-mi trebuie chitanță, acte, documente? Nu! Te duci cu pașaportul la depozitul partenerilor noștri din Moscova și îți vor da motocicleta!

Huh?!?!!!?!?!??
Da!
Păi… Adică vă las motocicletă de mii de euro, plătesc încă vreo mie pe transport și… mergem pe încredere?
Da!

Îmi spune asta cu cea mai limpede expresie a feței pe care v-o puteți imagina. Încep să cred că sunt eu cel absurd și… cred că sunt. Îmi impun să nu pic iar în partea de paranoia, să nu-mi imaginez că vrea lumea să mă jefuiască. Ne urcăm în mașină, mă lasă la hostel și… la revedere! Cică s-o mai sun dacă am întrebări, oricum o să îmi zică ea când pleacă motocicleta mea din Magadan. Trebuie vreo 3-4 zile ca să primească aprobările pentru transport de bunuri periculoase, apoi decolează.

Nici poze n-am făcut din cauza stresului. Magadanul, pe seară, aproape de apă

Ajung în cameră, da-s cam palalila. Bine, bine. Înțeleg că e lumea de treabă, dar chiar să nu îmi dea un bon? Un bilet de autobuz pe care să scrie că le-am lăsat o motocicletă aproape nouă acolo? Îl abordez pe Vlad din Moscova, omul râde un pic de mine și mă lămurește. Cică e Rusia, se merge pe încredere. Vede însă că-s cam neliniștit și mă sfătuiește să îi sun și să le cer ceva, un act, că nu o să fie problemă. Așa că îmi adun curajul și, pe la nouă seara, îi dau un mesaj Cristinei și o rog să mă ajute cu asta. Mi-e jenă, dar răspunsul e la fel de limpede ca atunci când mi-a spus că nu am nevoie de acte. ”Da, sigur că îți dau dacă vrei. Vino mâine dimineață la noi și îți pregătesc actele”. Mă simt prost din nou, dar na… O lună și ceva n-a fost suficient de mult timp ca să mă învăț cu felul mișto al oamenilor de aici. Mă culc într-o nouă mini-petrecere. Băieții s-au întors de la muncă și și-au reluat programul. Unu e cu televizorul, altul cu chat video cu gagica, unii beau cafea, alții ies la țigară. Îmi pun dopurile și mă bag la somn, am încredere în ei ca-n poliție! Am rezolvat un avion azi, mai am unul de rezolvat mâine. Și aici e aiurea, văd că prețurile sunt uriașe în perioada asta, de două ori mai scumpe față de ceea ce mă așteptam. Ori asta nu-i bine.

11 comentarii

  • Am o intrebare poate plictisitoare dar nu ma pot abtine , cum facem cu VISA? vreau sa merg in 2018 si suntem 3 persoane 2 adulti si un copil 13 ani?Nu stiu daca va conta pentru tine dar m-am convins sa fac calatoria asta citind jurnalul tau de calatorii .

  • Nu stiu de ce am impresia ca daca iti dispare motorul, faci ceva pe bonu ala… Zice Cristina ca nu te-a vazut niciodata, ca ea nici nu stie engleza si s-a rezolvat problema. Dar cum scriai tu mai devreme, oamenii nu ar supravietui asa in conditiile alea. Poate daca am fi si noi mai ca ei, am duce-o ceva mai bine. Paranoia aia a actelor cred ca e o chestie pe care o au toti romanii, incluzandu-ma si pe mine. Am patit chestii asemanatoare in vestul Europei, unde o hartie scrisa de mana si semnata de un crasmar are valoare de bon fiscal deductibil, numai ca eu nu credeam.

  • Daca nu aparea Cristina… viata era pustiu. Ce suvite, ce linie, ce conduita! Plus treaba cu increderea… Io i-as fi propus pe o voce ragusita daca nu vrea sa petreaca un city break la Mosova sau, de ce nu, la Bucale. Pretinu’ ramanea la Magadan, ca in Rusia e pe incredere… Sau crezi ca te impusca pe loc?

Leave a Reply to Oreste Trosca X

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.