web analytics
BMW F800GS Est, spre Siberia

Est, spre Siberia #20 – Am intrat pe Drumul Oaselor. Și cât e de greu…

Ferry-ul se pune în mișcare, dar e cam târziu. Facem o oră jumătate până pe malul celălalt, se face deja 14:30, iar eu am vreo 400 de kilometri până la Khandyga, locul unde plănuiesc să dorm. Rușii îmi spun că n-am nicio șansă, chiar dacă aș avea un ritm bun de mers. Motivul e dat de un alt ferry, la vreo 350 de kilometri distanță, cel peste râul Aldan. Dată fiind izolarea, ferry-urile de acolo nu au un program fix, ele pleacă doar atunci când sunt pline. Și, din experiența oamenilor cu care discut, poate să dureze foarte mult până se întâmplă asta. Deocamdată Gotze e în centrul atenției tuturor, trebuie să răspund la întrebări, să îi las să-și facă poze cu motocicleta, e antrenant, trece timpul repede.

”Magadan?” Mă uit în spatele meu, un puști de vreo 17-18 ani zâmbește cu gura până la urechi. Da, zic. Magadan! Scoate telefonul, pornește google translate și îi dă drumul. Cică ”unde vrei să dormi în seara asta?”. Khandyga, zic eu. Și îi provoc o mică criză de râs. ”Nu poți ajunge, e drumul greu și ferry-ul se închide la 9 seara”, îmi traduce din nou. Asta cu închisul o știam, dar tot sunt sigur că pot face kilometrii ăia până la termenul limită. ”Dacă vrei să dormi pe drum, are sora mea un hostel în Ytyk-Kyuyol”, mai scrie ăsta micu’. Mă uit pe hartă, orașul despre care vorbește e la 235 de kilometri. Bos, tu nu vezi ce motocicletă am? 235 de kilometri sunt nimic, îi fac imediat. Băiatul zâmbește la mine și până la urmă zice să iau număru surorii lui dacă totuși vreau să dorm undeva. El e sigur că nu ajung la Khandyga, dar poate că e ca mine. Îmi dă numărul doamnei, îmi mai dă și numărul unei mătuși care stă tot acolo și care ”e profesoară de germană, dar știe și puțină engleză”, și își vede de treabă. Îi mulțumesc, dar sunt sigur că n-am să am nevoie.

Ajung pe malul celălat și îi dau blană pe ultima porțiune de asfalt. Câțiva kilometri, vreo 20, apoi gata! Drumul Oaselor, motivul pentru care am făcut toată această călătorie. Sunt circa 2000 de kilometri de drum neasfaltat care leagă Magadanul de orașul Nizhny Bestyakh, adică locul de pe malul drept al Lenei din care tocmai am ieșit eu. E un drum construit între anii ’30 și ’50 de către deținuții din gulagurile siberiene, oameni care și-au dat viața cu, se spune, millioanele pentru a finaliza această porțiune. În cea mai mare parte, Drumul Oaselor sau Kolyma Highway este o șosea neasfaltată acoperită cu macadam compactat. Vara, drumul este accesibil în măsura în care nu plouă foarte tare pentru că dacă e cazul de așa ceva se mai pot strica poduri, se poate face dificilă și o trecere de râu unde nu există pod, se complică lucrurile. Mai mult, ploaia face prima porțiune a drumului, cea din preajma localității Churapcha, aproape impracticabilă atât pentru mașini cât și pentru motociclete. Iarna, în zonă sunt în jur de minus 50 de grade și zăpada face drumul mult mai bun, îl nivelează și se circulă mai bine cu mașinile și cu camioanele. Ei bine, să nu vă imaginați că prizonierii lui Stalin aveau concediu de odihnă în iernile siberiene geroase și fără de lumină. Săpau în pământul înghețat şi se hrăneau în cel mai bun caz cu ceai şi pâine uscată.

Opresc la limita dintre asfalt și pietriș să fac niște poze, constat că a dispărut orice semnal de telefonie mobilă, apoi îi dau! Merge bine în prima parte, pietrișul e măricel, dar se pretează la un 70 km/h. Am timp să observ și peisajul, unul schimbat drastic după ce am văzut în ultima porțiune a Lenei, până la Yakutsk. E mult mai mult verde crud, sunt foarte multe mini-lacuri pline de păsări sălbatice și mult mai multe așezări omenești părăsite, cu casele în paragină. Mai am vreo 50 de kilometri până la Churapcha, afară e soare și n-am frica ploii, când începe distracția. Pe jos se trece de la macadam la un fel de pământ fin, aproape nisip, care e foarte afânat. E în dune, practic, iar porțiunile astea se întretaie cu macadamul cam de 5-10 ori pe kilometru. Pentru mașini văd că nu-i o problemă, dar pentru motociclete e îngrozitor. Un mijloc de transport care nu stă singur în picioare e extrem de greu de condus pe așa ceva, roata față intră în nisipul ăsta și, împinsă de propulsia de la roata spate, smulge ghidonul din mână în încercarea de a-și face loc. Spatele nu e nici el safe, se plimbă stânga-dreapta în căutarea aderenței și aproape cad de vreo cinci ori. Bine, nici n-aș fi căzut rău, merg cu 20-30 la oră. E extenuant și încep să îmi aduc aminte de zâmbetul puștiului din ferry atunci când i-am zis că eu sunt viteaz și mă duc direct la Khandyga. Ajung în Churapcha, alimentez la benzinărie, și constat că îmi pulsează mușchii antebrațelor de la solicitare. E foarte greu și, din păcate, știu de la oameni că porțiunea de după Chupracha e aia dificilă, nu ce-i înainte. Așa e! Dacă înainte de localitatea asta mai apărea și macadamul, după e barbar! E doar nisip fin în dune, unul prin care mașinile și camioanele pot trece cu 100 la oră, dar pe care eu îl străbat cu viteza melcului și cu eforturi uriașe. Totul e complicat și de faptul că nu există urme clare de la roțile camioanelor, urme bătătorite, nisipul e prea fin și șoseaua e practic într-o continuă modificare de formă. Fac 80 de kilometri în vreo două ore când văd semnul de intrare în Ytyk-Kyuyul! Dreapta și la gară, nu mai merge!

Intrareape Drumul Oaselor

Fiecare cu calul său

Ajung la adresa pe care mi-a dat-o ăla mic, să îi dea Dumnezeul lui sănătate!, și sun. Îmi răspunde o doamnă veselă care, în același timp, deschide și poarta. Sunt două, nu-i doar una. Ambele pe la 50 de ani cred, sora și mătușa băiatului din ferry. Doar mătușa vorbește engleză și par că mă așteptau ca pe ziua de pensie, așa fericite sunt. Cică să bag motocicleta și să îmi arate unde voi dormi. Pe lângă casa lor, mai este o casă care arată binișor, deși e veche. Din lemn, evident, cu o prispă lată acoperită care face intrarea în camere. Sunt două, plus o cameră de zi. În una dintre ele aflu că locuiește un doctor, eu voi sta în cealaltă. E curat, lună! Îmi arată și baia, am apă caldă de la boiler, pot face duș. Am apă de băut, ceai și cafea așa cum oferă toate locurile de cazare de prin Rusia. Și totul la 1000 de ruble, parfum! Pic lat și mă trezesc dimineață gata de drum. De data asta ajung la Khandyga, nici nu mai am mult, vreo 160 de kilometri parcă. Doamnele ies și ele când mă aud că îmi fac de treabă cu bagajele, vor poză! Facem poze cu telefonul fiecăreia, apoi facem și cu al meu, și la drum.

Gazdele mele, mereu fericite

Mi-e teamă de ziua de azi și mare dreptate am. Cei 160 de kilometri până la ferry-ul care trece Aldanul spre Khandyga sunt, în mod oficial, cea mai grea porțiune de drum pe care am traversat-o în viața mea cu motocicleta, mașină și orice altceva. Mai țineți minte când mă plângeam de drumul până la Tynda? Îmi vine să râd, acolo era bucurie pe lângă ce e aici. Merg doar pe nisip moale, nisip care uneori se transformă în dune de praf. Depășesc cu greu 30 km/h, viteze a treia aproape că nu există, iar totul este o permanentă luptă de a ține motocicleta pe două roți. Simt cum mușchii din antebrațe și cei din zona spatelui, a mijlocului, sunt aproape de suprasolicitare. Sunt ore de chin, dar nu sunt altfel decât extenuat fizic. Nu e ca înainte de Tynda, nu urăsc drumul ăsta. E Drumul Oaselor, mă așteptam să fie dificil pe unele porțiuni și știu care a fost prețul cu care a fost făcută calea asta prin sălbăticia siberiană, ar fi culmea să mă plâng eu cu motocicleta mea de ‘jdemii de euro, plină de sisteme de siguranță, îmbrăcat de un costum moto care mă protejează de ploaie, frig, căldură și alte nenorociri. E greu, dar mergem înainte!

Aici e bine, nisipul nu e atât de adânc. Dar tot oribil se merge

Ajung la împingătoarele care traversează Aldanul puțin după ora 12 și mă simt de parcă am mers patru zile fără oprire. Sunt trei, unul uriaș și două mai mici. Doar primul are trafic pe el, niște camioane cu benzină, așa că dau să mă urc. Sunt oprit imediat de niște ruși care repară o pană. Cică să nu mă urc pe ăla, că ăla pleacă abia diseară de aici, să mă duc la cele mic că alea pleacă mai repede. Ok, mă duc la cele mici, mă împotmolesc cu motocicleta în cel mai adânc pietriș, într-o rampă, fix la urcarea în ferry. Nenea de acolo mă ajută să ies, apoi îmi explică cum să urc motocicleta în siguranță. Cică nu-i grabă, plecăm când umplem ferry-ul, așa că nu trebuie să mă agit. Îl pun pe Gotze safe într-o parte, ferit, apoi îmi fac de lucru pe la șuruburi. Încep să mai strâng din ele și constat că unele-s slăbite de la atâtea vibrații și șocuri. Și trece o oră. Și trec două, iar pe ferry sunt eu, un TIR care cară un fel de tanc fără tun și o mașină mică. E groasă! În următoarea oră mă întrețin cu nenea care m-a scos din pietriș, cel care e responsabil de încărcarea platformei plutitoare. Nu vorbește un cuvânt de engleză, eu nu vorbesc un cuvânt de rusă, dar ne înțelegem. E din Sevastopol de loc, cică, și nu prea îi place în Yakutia. Îmi dau seama de această ultimă parte după cum reacționează. Scapă câte un ”Yakutia!” și se uită spre mine atunci când unii își golesc mașina de gunoaie pe marginea râului, atunci când suntem asaltați de muște uriașe care pișcă rău și atunci când vorbim despre calitatea șoselei. Râdem, glumim, mai vin două-trei mașini, dar suntem departe de plecare și au trecut vreo 3 ore. Lumea se plictisește, unii se dezbracă și fac baie în Aldan, alții scot undița și dau la pește. E antrenant. Sunt doi oameni cu undițele, iar ceilalți de pe ferry sunt ocupați să prindă muște pe care să le folosească drept momeală. Și trage, e plin de pește, se vede prin apă. Sunt scoși câțiva dintre ei, dar e pescuit sportiv pare-se, sunt aruncați înapoi în râu.

Șenilat cu care, zice omul de pe ferry, nenii ăștia se duc la braconaj în taigaua izolată și sălbatică

Nenea amabil de pe ferry

Când ai foarte mult timp…

Dăm și la pește

După vreo patru ore primim ultimul TIR, așa că-i de plecat. La fix când a început ploaia, iar drumul pe Aldan nu e scurt, până pe malul celălalt facem o oră și un pic. Mă despart salutat fiind de nenea de pe ferrry și intru pe pietriș spre Khandyga, ultimii aproape 40 de kilometri. E nasol pentru că plouă, dar pietrișul e abordabil, mi se pare circuit de viteză în comparație cu ce era pe malul celălalt. Ajung în… oraș, nimic altceva decât o așezare omenească apărută în urma nevoii de a avea un punct de bază și de control în construirea drumului acum multe zeci de ani. Nu arată tocmai bine, dar nici vremea de plumb nu ajută. Mă duc la pensiunea President, dar pare pustiu. Intru în curte, bat la ușă, nimic. Mai bat o dată, mult mai tare, și iese un nene abia trezit din somn. Nu ne înțelegem neam, dar cumva pricep că nu am ce căuta aici, că nu mă pot caza. E nasoală! Dar mai avem o variantă. Pe Google Maps apare încă un hotel, așa că o iau înspre. E foarte aproape, doar că nu-i hotel. E un bloc cu două niveluri și niciun semn. Mă uit ca măgaru’ și nu-mi dau seama la care dintre cele trei scări trebuie să intru, noroc cu un nene care mă observă și îmi arată ușa. E închis, dar sunt numere de telefon la care tot nenea ăsta, vâzându-mă pierdut, sună și anunță administratorul că are un client.

În 15 minute apare și gazda. O doamnă pe la 45 de ani, cu trăsături asiatice pronunțate, care vorbește engleză suficient cât să ne înțelegem. Îmi arată apartamentul în care voi ocupa o cameră contra sumei de 1000 de ruble. Are o baie cu cadă și apă caldă, bucătărie utilată, mașină de spălat, tot ce vrei. Și, din nou, e o curățenie extraordinară, chiar dacă mobila nu mai e nouă. Plătesc, îmi iau camera în primire, apoi dau jos bagajele. Doamna, Nina pe numele ei, îmi spune că nu se simte bine dacă las motocicleta în fața blocului, în ploaie. Îmi zice să mergem să o ducem la garajul soțului ei, 15 minute de mers pe jos de aici. Eu mă sui pe motor, doamna Nina o ia ușurel prin ploaie cu umbrela deasupra capului. Ne întâlnim și cu soțul ei care e într-o furgonetă gri, cum sunt cu miile pe aici, căreia îi zice ”russian jeep”. Las motocicleta în garaj, încuiem, apoi mă urc în mașina lor. Oamenii mă întreabă dacă vreau să mănânc, că pot să mă ducă la un Kafe. Întreb de supermarket, există, așa că vor merge cu mine. Doamna Nina intră cu mine, mă ajută să cumpăr de mâncare, apoi mă lasă cu mașina în fața blocului. Mă spăl, mănânc, și zac în pat extenuat. Poate că n-ar fi o idee rea să mai rămân o zi în Khandyga. Da, n-am nimic de făcut, dar mă odihnesc. Și oricum, mâine se anunță ploaie, nu câștig nimic dacă merg pe ploaie o zi. O sun pe doamna Nina pe la 23:30, cred c-o și trezesc, și o anunț că mai vreau o zi de cazare. Spune că e totul OK și că sâmbătă dimineață soțul ei va veni cu ”russian jeep” să mă ia pe mine și pe bagajele mele și să ne ducă la garaj, la motocicletă.

Max a avut dreptate! Oamenii de pe Drumul Oaselor sunt oameni buni!

9 comentarii

  • N-ar fii rău să aprinzi o lumânare pe Drumul Oaselor si să spui si-un Tatăl Nostru pe acolo…Poate sunt si oasele bunicilor nostri pe acolo !

  • Ma gandesc ..parca totusi astia nu sunt rusi 🙂 – bine , vorbesc rusa si beau vodca – insa au trasaturi mongoloide , sunt mai asiatici . Probabil din cauza asta sunt mai de treaba . Nu-mi iese din cap acritura aia de baba , cu cazarea …
    Spor Cristian ! Acum ca Gotze e ok da-i gaz ! 🙂

  • Salut! Foarte frumos ce faci, obositor dar frumos. Te admir pe tine si pe Gotze. Mult noroc in continuare

Leave a Reply to Madalin X

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.