Est, spre Siberia #2 – Am ajuns la Kiev. Greu, dar am ajuns. Mâine încerc intrarea-n Rusia

Nici cocoșii de la casele de peste drum nu s-au trezit ca mine. 6:34 fix, gata somnul, cu 56 de minute înainte să sune alarma pe care mi-am pus-o aseară. Planul era să mă trezesc la 7:30, până la micul-dejun de la 8 să fie bagajele gata, iar la 9 să plec din fața hotelului spre Kiev. Acum trebuie să frec duda o oră și presimt că o să îmi pară rău diseară. Micul dejun pe care l-am bifat dintr-o listă cu vreo 5 opțiuni aseară, în momentul cazării, zicea: ”scrambled eggs with sausage and vegetables”. În restaurantul în care dejunez singur, ca regele Spaniei, primesc două ouă ochiuri și doi cremvuști, o felie de roșie și două de castravete. Tot aia! Mănânc, bag și o cafea bună și plec.

”Nice bike, maybe 5 hours to Kiev”, silabisește bossul de la recepție la vederea lui Mario Gotze. Adică nu mai e așa rău drumul cu o asemenea motocicletă, a? Ei bine, e! Drumul e făcut din valuri de asfalt, linie dreaptă și înconjurat de copaci. Din cauza vibrațiilor date de drum îmi e frică să pun telefonul în suport, așa că nu merg pe Google Maps, merg pe GPS-ul BMW care e, de fapt, un Garmin Zumo 390. Doar că hărțile sunt pulbere, n-au nicio legătură cu realitatea, ăștia de la Garmin își bat joc de partea asta de lume, totul e aproximativ. Îmi zice că mă duce pe un alt drum la Kiev, pare drum mare, accept. Merg prin orașe pe care le-am mai tranzitat când am fost la Kiev acum câțiva ani la Dinamo Kiev – Steaua în Europa League, apoi GPS-ul mă pune să fac la stânga, nu înainte așa cum mă îndeamnă instinctul. Bine, mă! Fac stânga și încep să regret după primii 500 de metri.

Problema e așa. Dat fiind faptul că dumul este mărginit în permanență de copaci înalți și de vegetație (lucru bun, previne acoperirea cu zăpadă viscolită pe timp de iarnă), lumina soarelui ajunge ”spartă” pe șosea. Adică zonele de umbră și cele de soare sunt împrăștiate și intercalate de la crengile și frunzele copacilor, iar asta face depistarea din timp a denivelărilor aproape imposibilă. Merg câțiva kilometri, perioadă în care GPS-ul îmi mai zice din când în când că de fapt nu-s pe drum, ci pe lângă, și merge decent. Adică țin 100 km/h în linie dreaptă, m-am obișnuit cu valurile. Și cum mergeam eu așa relaxat, pe o coborâre, beleaua vine. Observ prea târziu o serie de gropi legate care par foarte nasoale. Instinctul mă face să strâng frâna față, o mare prostie! Simt cum spatele se ridică și pleacă dreapta, vrea să vină peste mine. Totul durează o fracțiune de secundă, dar mă bucur că m-am uitat la frânările de la MotoGP că-mi vine imediat în minte soluția. Las frâna și trag tare de accelerație, roata spate se cumințește cu un scârțâit înfricoșător și trec prin gropi fără probleme majore. Adrenalina mă face lat, era să o comit rău!

Mai merg pe drumul ăsta până când ajung la un punct mort. Oricum e sălbăticie de vreo jumătate de oră, nu e nimeni în jur. Și acum nici asfalt nu-i, ăsta mă pune să o țin drept deși în față e câmp. Înjur monstruos și scot telefonul. Google Maps funcționează offline pentru c-am downloadat harta și mă pune să mă întorc vreo 5 kilometri, apoi să fac dreapta. Fac, dar tot pe drumul secundare merg, tot prost e asfaltul. La primul oraș fac pauză de alimentare, pauză pe care o urăsc. Faza aici e că trebuie să plătești mai întâi, apoi îți pornește pompa. Dar cine naiba să se înțeleagă cu ei? Puștiul de la benzinărie vorbește ucraineană deși e evident că nu pricep. Mă trimite să plătesc, dar cât să plătesc, bos? Că nu știu cât intră. El nu și nu, că să plătesc. Nu mă duc, mă, n-auzi? Ne contrăm așa vreo 2-3 minute până mă vede cu cardul. Apasă un buton de pe pompă și vorbește, probabil cu ăla de la casă. Reperez doar ”card”. Deci sunt solvabil, ă? Îmi pune benzină și mă trimite să plătesc. Plec mai departe.

Merg cu dureri. Să știți și voi, să nu fiți proști ca mine dacă mergeți cu motocicleta vreodată. Căștile moto au bureții interiori care, de cele mai multe ori, presează obrajii. Ei bine, treaba asta nu e deloc compatibilă cu mestecatul gumei. Am comis-o ieri și mi-am mușcat obrazul de îmi venea să sar cu tot cu motocicletă în Siret de durere. Azi sunt prost din nou, mestec gumă și partea mai nasoală e că îmi mușc obrazul interior fix în același loc. Sfâșietor! Partea bună e că văd cum consumul a luat-o înapoi. Ciudat, eu merg la fel ca-n România, dar aici am scăzut la 5 la sută. Pun asta pe seama faptului că-n Ucraina drumurile trec rareori prin localități, iar când trec viteza e tot măricică, deci nu mai frec cutia de viteze și țin gazul constant.

Mai am un pic și ies în autostrada care mă duce vreo 180 de kilometri direct în Kiev. Văd poliția cu radar, încetinesc considerabil și bine fac. Imediat după echipaj, într-un giratoriu rural, stă așezat un mare tanc! Dar așezat frumos, ca un Range Rover în terminalul de aeroport, așa! Facem poză ca între tancuri și salutăm trei motocicliști care merg în sens invers. Sunt tot cu mobre de scandal, dar mai mici. N-am văzut bine numerele, dar erau de Uniunea Europeană, cred că de Olanda. Ne salutăm, ei din mers, iar ultimul e cu ochii pe tanc și aproape ratează curba.

De pe autostradă lucrurile devin simple. Și plictisitoare. Asfaltul e de o calitate uluitoare, e drept biliard, iar viteza e 120 km/h. E mult pentru mine așa încărcat, dar sunt forțat de trafic. Ăștia când dau de drum bun rup mașinile, merg cât duce vitezometrul. Și e spooky, aici autostrada are puncte unde poți intra pe contrasens, plus treceri de pietoni. Opresc pentru un nou plin de benzină și învăț ceva. Sunt trimis să plătesc înainte, nea Caisă nu acceptă să îmi pună benzină și să dau banii după, prilej cu care aflu că tu stai cu banii la casă, el bagă benzină, iar tu plătești cât ți-a băgat. Adică dacă vrei plinul îi spui asta, dacă vrei de o anumită sumă, la fel. Bun! Intru în Kiev pe la 3 jumate și oricât de late sunt drumurile, atât de aglomerat e. Intru prin vest și trebuie să ajung în est, îmi arată GPS-ul c-am de ars 20 de kilometri pe un soi de centură.

Hotelul de azi e unul comunist cu review-uri decente și cu parcare privată, zice Booking. Ajung și-s îndrumat să o las lângă ghereta paznicilor parcării. ”No problem, safe hundred percent!”. Oamenii sunt veseli, nici nu mă lasă să dau bagajele jos. ”Safe, safe!”. Păi safe, boșilor, dar am haine și alte chestii aici. Am nevoie de ele-n cameră, vreți să dorm în geaca moto? Primesc aprobarea să dau jos câteva bagaje, pe restul le iau ei în gheretă. Păi parcă era safe, de ce le bagi acolo? Îmi face semn spre cer, cică plouă mâine. Ah, bun! Ziua se închide brusc, cu un eșec în a comanda room-service după o discuție cu un nene care mi-a zis că n-are ce i-am cerut și, pentru că oricum nu vorbește engleză, îmi aruncă un ”sorry, sir!” și închide. Kievul e superb, dar l-am vizitat de multe ori până acum așa că de data asta stau în hotel. M-a lovit rău foamea și am ieșit. Un Uber de 61 grivne, adică vreo 9 lei, care m-a dus 10,5 kilometri până într-un centru plin de oameni, de tineri, restaurante și baruri pline. Am mâncat și abia apoi am picat leșinat.

Mâine e ziua în care trebuie să trec în Rusia și mi-e cam spaimă de procedurile de la vamă. Dar o să fie bine!