web analytics
Est, spre Siberia

Est, spre Siberia #10 – Parisul Siberiei e, de fapt, Sahara Siberiei

E 3 dimineață ora aici, iar trenul merge cu peste 100 km/h printr-un semi-întuneric către Irkutsk. Mai sunt câteva sute de kilometri, adică vreo patru ore bune de călătorit, iar lumea s-a băgat la somn. Inclusiv moșii care m-au trezut cu câteva zeci de minute mai devreme în procesul lor de a căuta țigări și ceai pentru oprirea lungă. Eu nu mai pot să dorm. Și pentru că mustăciosul sforăie, iar dopurile de urechi care și-ar face treaba mi-ar lăsa trezirea în grija provodniței, adică cu 30 de minute înainte de Irkutsk. Teoretic aș avea timp să strâng, practic nu am chef să fiu presat și stresul mă ține treaz.

Noaptea pe aici nu prea e noapte. E un fel de răsărit îndelungat din momentul în care soarele… apune. E lumină la orizont, așa că pot măcat să mă uit pe geam. Trec orele și oboseala se intensifică, trebuie să îmi pun ordine în somn cât pot de repede. E și o logică în toată treaba asta. La Irkutsk, locul unde voi relua călătoria pe motocicletă pentru ultimii 5000 de kilometri, diferența de fus orar față de București e de +5 ore. După Irkutsk diferența crește, iar pe ultima porțiune voi fi la +7 ore. Cine a experimentat treaba asta cu ”jet lagul” știe cât de nasol e, cum creierul e dezorientat de faptul că atunci când e obișnuit să țină corpul în repaus, în somn, afară e lumină și e agitație. Eu am nevoie să mă obișnuiesc rapid pentru că deocamdată mi-e greu să și merg pe stradă, nu vreau să merg cu motocicleta în condițiile astea.

Poate-s eu nostalgic, însă cum ne apropiem de Irkutsk peisajul se face tot mai frumos. Trecerea peste râul Irkut e mișto, dar suficient de zgomotoasă încât moșii mei să facă ochi. Și, chiar și la vârsta lor, oamenii când au făcut ochi nu mai stau să gândească. Sar din pat direct la masă pentru cafea sau ceai. S-a trezit și blonda și se pregătește de plecare cu ajutorul aghiotantului ei, săracul, care e rupt de somn, dar se duce să aducă ceașca de cafea. Regulamentar. Mereu am fost impresionat de abilitatea mecanicilor de pe Trans-Siberian de a opri trenurile în gară exact la ora stabilită. Am mers anul trecut până la Vladivostok și, cu excepția unei porțiuni în care trenul a avut întârziere din cauza unor lucrări, oamenii au mers aproape 10.000 de kilometri la minut. Nu știu cum se procedează, care sunt mecanismele, dar mi se pare impresionant. Așa ajungem și la Irkutsk, în gara pe care am mai cunoscut-o și în 2016, iar acum primesc un ”good luck” de la unul dintre moși. E 7:18 dimineață, iar eu am vreo 2 kilometri până la apartamentul închiriat prin Airbnb. Mă îngrozește gândul că trebuie să pierd, în cazul unui check-in normal, vreo șapte ore atârnând cu bagajul foarte greu pe la o cafenea. E și duminică dimineață, sunt convins că nu am opțiuni.

Dar vine prima veste bună. Scot telefonul ca să găsesc o modalitate de a ajunge în oraș și văd mesaj pe Airbnb. Verific și e proprietăreasa apartamentului: ”Hello, Cristian! I think you can drop in as soon as you arrive. Good luck!”. E trimis de vreo cinci ore și îmi provoacă cel mai mare sentiment de bucurie, femeia știa că vin cu trenul de dimineață și mi-a zis că îmi va comunica în apropierea datei de sosire ora de check-in, dar că avea turiști și nu crede că voi putea intra mai devreme de ora 1. Ei bine, turiștii nu mai sunt. Verific Google Maps, una dintre cele mai utile invenții din istoria generală a omenirii, și văd că pot lua tramvaiul 1 patru stații până la cazare. Doar că tramvaiul 1 abia a plecat din fața gării, așa că mă urc fără să îmi pese într-un maxi-taxi care se pregătea de drum. Are numărul 16, merge prin oraș, și constat 30 de secunde mai târziu că mă lasă mai aproape de cazare decât tramvaiul. Zece minute și 15 ruble mai târziu sunt la 160 de metri de cazare, pe o stradă secundară pustie, frumoasă, cu case din lemn stânga-dreapta. În mesajele din aplicație, doamna proprietar mi-a comunicat detalii despre cum ajung la apartament și mi-a spus că o să fie acolo.

Mă descurc ușor, chiar dacă locul e creepy rău. Adică e într-o curte pe care se intră pe o poartă de lemn, uriașă. Primul view este cu două mașini abandonate, mâncate de rugină și acoperite de praf, fără roți și cu celofan în loc de geamuri. Nu-i nimic, e vreo 14 dolari pe noapte, n-aveam pretenții de Hyatt. Fac stânga și văd scara de lemn cu zăbrele vopsite colorat care duce la etajul 1 (rușii nu au parter, încep de la etajul 1, de aia la etajul nostru 1 ei spun, de fapt, etajul 2). Deschid ușa și văd alte două, cea din față trebuie să fie a mea. Bat la ușă, nimic. Mai bat o dată! Pauză! Hmmm, nu e bine deloc. Îmi aduc aminte că doamna mi-a spus că e posibil să nu fie acasă, dar că dacă nu e va avea grijă să-mi lase cheile. Intru în aplicație și o sun. Sună, dar degeaba. Fuck! Se pare că norocul a durat jumătate de oră. Ies din curte, nu e picior de om și, am uitat să spun, o căldură năucitoare. Cică Parisul Siberiei… poate Sahara. Poate că așa a fost și pe drumul încoace, însă temperatura controlată din Trans-Siberian m-a ferit. La Irkutsk sunt deja vreo 27 de grade și e abia dimineață, mă topesc! Aștept cinci minute ca vita în fața porții fără să fac nimic, apoi mai bag o fisă. Urcat, ciocănit un pic mai tare, așteptat, degeaba!

Nimeni pe drum duminică dimineață

Nu e proprietăreasa acasă, dar e spionul

E clar, n-am ce face. Trebuie să îmi găsesc un loc unde să stau la o cafea, musai cu aer condiționat, și să văd ce e de făcut. Ies din curte, fac stânga și apuc să merg 20 de metri când îmi sună telefonul. Doamna! Evident că nu ne înțelegem, vorbește doar rusă și are o voce care trădează faptul că abia s-a trezit. Dar ne prindem reciproc că trebuie să mă întorc. O văd în capul scărilor, e vraiște. Are vreo 40 de ani, blondă tunsă scurt și, așa cum sunt majoritatea rusoaicelor, se ține bine. A luat pe ea în fugă un halat lucios, de tipul matroană, și se străduiește să îi lege cordonul în timp ce urc scările. Are cheia în mână și mi-o întinde, iar când mă apropii văd de ce dormea. E încă machiată, doar că machiajul e pe toată fața, e neagră peste tot, combinată cu roșu de la ruj și cu alte culori în jurul ochilor. Mai și miroase a tutun și alcool, cred că a avut o seară de sâmbătă grea tare.

Bun. Camera e cam cât o baie mai mare. Are un pat, un frigider vechi, chiuvetă și aragaz, plus o baie cu cadă separată. E mică rău, n-am Wi-Fi și nici televizor, dar nu mă deranjează. Mi-ar fi plăcut tare mult să am aer condiționat, înăuntru e zăpușeală, e mult mai greu de suportat căldura decât afară. Dar n-are. N-are nici produse de spălat, iar părul meu e într-o stare deplorabilă. Zac jumătate de oră în care mă străduiesc să nu dorm și ies să caut un supermarket. Îl găsesc imediat, la 50 de metri, și îmi iau șampon, plus chestii de mâncat. Mă întorc, mă dezinfectez cu o baie lungă, bag ceva de mâncare și cad lat. Dar lat în halul în care m-am trezit în aceeași poziție vreo cinci ore mai târziu.

Mă simt în continuare obosit, dar după o cafea solubilă eșuat îmbunătățită cu un lapte despre care n-am știut că e… acru îmi revin un pic. Mă îmbrac cu singurul tricou curat pe care îl mai am și mă duc spre zona centrală. Am mai scris și anul trecut despre 130 Kvartal. E o zonă de case de lemn, lungă probabil de un kilometru și destul de îngustă, care acum câțiva ani era o ruină. Trăiau boschetari, era totul insalubru și inestetic. Până când un primar deștept a evacuat zona și a reabilitat tot ce se putea reabilita, păstrând cât mai mult din modelul caselor de lemn tradiționale din zona asta, zonă construită exclusiv din lemn în momentul în care oamenii s-au stabilit aici. Ce nu s-a putu reabilita a fost reconstituit pe calculator și au fost construite machete în mărime naturală. Practic, chiar dacă nu sunt funcționale, casele arată ca unele reale. Zona a fost exploatată, multe dintre case sunt acum hoteluri, restaurante, baruri, iar toată zona se termină cu intrarea într-un mall modern. Trag o fugă, trag și câteva poze, apoi intru în mall cu singurul scop de a sta la aer condiționat. Mă atrage un restaurant pe care-l știu de anul trecut, de când am revenit de la Baikal, și mă bag. O limonadă și o salată, 265 de ruble, și plec.

Pe drumul de întoarcere mă doboară oboseala și știu că o să-mi fie greu să rezist până pe la miezul nopții, adică atunci când aș vrea să mă culc ca să intru în ritm. Opresc la niște chioșcuri cu speranța că găsesc o unghieră care să mă ajute să nu mai semăn cu un dragon, dar eșuez. Mă întorc și îmi planific câteva episoade din House of Cards, apoi somnul care să mă revigoreze.

Mâine am intenția de a găsi locul de unde pleacă maxi-taxi spre Listvyanka, localitatea de pe malul Lacului Baikal în care am stat câteva zile anul trecut. De data asta vreau doar să mă plimb puțin pe acolo, să văd cât de rece poate să fie apa lacului, iar seara să revin în oraș. Să vedem dacă-mi iese.

Aici stau în următoarele trei zile 🙂

4 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.