Prima căzătură

M-au provocat oamenii de la Carpathian 2 Wheels să scriu ceva legat de aventurile mele cu motocicleta prin România. Și n-aveam cum să n-o fac, mai ales pentru că m-au pus într-o lumină favorabilă la ei pe site. Și într-o companie mișto, alături de Mihai Barbu. Doar că am o problemă mare de tot. Oricât de mișto e țara asta pentru motocicliști, oricât de mult m-aș fi plimbat prin România pe două roți, poveștile mele sunt legate de turele lungi pe care le-am făcut în afara ei. Le știți:

2017 – Est, spre Siberia – București – Magadan
2018 – Cele două lacuri – București – Baikal – Mongolia
2019 – Nord, spre frig – București – Ucraina – Belarus – Țările Baltice – Rusia

Ei au un concurs în care premiază, cu ajutorul BMW Motorrad România, cele mai tari povești. Așa că, în afara concursului, pun și eu o scurtă poveste de la începuturile mele pe două roți. Nu e o poveste plăcută, dar e ceva din care am învățat multe, ceva care arată cât de mult a evoluat țara în ultimii zece ani.

Acum vreo zece ani, când abia începeam să merg cu motorul și facebook-ul era la început, m-am gândit că ar fi o idee bună să văd cum e să dormi în cort la Bâlea Lac. Mi-am împachetat stângaci niște lucruri și am plecat. Campingul a fost îngrozitor. Fără sac de dormit, doar cu un cort ieftin și cu izoprenul, am paralizat de frig într-o noapte rece acolo, în vârf. Mă încălzeam la un aragaz de camping pe care îl luasem cu mine să îmi fac cafea și n-am putut dormi din cauza vecinilor de camping, două fete din Olanda care formau un cuplu și care au zis că cea mai bună metodă de a învinge frigul de peste noapte este să se încoțopenească acolo. Cu zgomot.

În fine, am trecut cu greu peste noapte și, cu o uriașă durere de cap, am coborât și am luat-o spre Brașov – Valea Prahovei, spre casă. Pe la Predeal a venit primul semn că urmează să fie nasol. Pe serpentine începuse ploaia și, fără experiență, mă chinuiam cu 20-30 la oră să abordez virajele. Am și ratat o frânare într-o curbă, dar pentru că aveam viteză mică m-am oprit suficient de departe de râpă. Am trecut prin stațiuni fără probleme, însă ploaia era tot mai puternică.

Și vine Bănești. 🙂 Știți locul, e imediat după intersecția cu Câmpina, cum vii de la Sinaia spre Ploiești. Două benzi pe sens, curbă ușoară și ploaie ca-n filme. Eu, zmeu. Deja aveam curaj, deși eram pe o Honda Hornet fără nici cel mai mic sistem de siguranță. Fără ABS, fără controlul tracțiunii, fără nimic! Aveam cauciucuri noi și bune, dar erau Michelin Pilot Power 2CT, ceva ce nu se simte bine pe ploaie. Ei bine, în urcarea aia pe care n-am să o uit vreodată, în timp ce eram în dreptul unui TIR, roata spate a motocicletei a alunecat. Că am frânat eu, că am prins dunga albă de pe șosea, nu mi-am dat seama niciodată. Dar roata a alunecat și, într-o mișcare pe care am tot văzut-o pe la MotoGP în ultimii ani, eu am decolat. Cu capul înainte, aruncat la vreo 2 metri în aer, m-am dus glonț. Norocul a fost că, deși era trafic aglomerat și se circula cu viteză, m-am dus târâș fix pe cele două benzi albe dintre sensuri, n-am intrat sub roțile cuiva. Norocul numărul 2 a fost că m-am dus cu viteză și am avut timp să mă opresc și să văd că motocicleta vine și ea tot târâș spre mine. Am întins picioarele și, fără să apuc să mă ridic, am amortizat impactul.

Și de aici a început Zona Crepusculară. Cu motocicleta căzută, cu părți din ea împrăștiate pe șosea, cu mine având echipamentul rupt și încercând să ridic motorul de pe jos. N-am putut! Minute bune nu am putut face asta pentru că mașinile nu se opreau. În ploaia aia torențială, stăteam și îi rugam să încetinească măcar ca să pot să ridic motorul și să îl trag pe marginea drumului. Și nu doar că nu opreau, cei mai mulți mă și claxonau nervoși că stau în calea lor. Și asta, cum spuneam, a durat minute bune. Nimeni n-a oprit să mă întrebe dacă mor, dacă trăiesc, dacă am nevoie de ajutor.

Spuneam că am învățat ceva. Am învățat două lucruri. Primul e ăla legat de motocicletă. Nu mă mai urc în veci pe o motocicletă fără ABS și fără controlul tracțiunii. Cine își face titlu de glorie din mersul cu astfel de cazane fie e prost, fie merge doar de la Unirii până la Victoriei în parcare. Când ai peste 100 de cai putere la un atelaj de 100 și ceva, 200 de kilograme, absența sistemelor de siguranță e sinucidere. Apoi, am mai învățat că România a avut nevoie de mult timp, dar a progresat fantastic în ultimii ani. Nu mai suntem talibani, nu mai ignorăm persoanele care au nevoie de ajutor, începem să fim mai atenți, să ne pese mai mult, să ajutăm oamenii care au nevoie de ajutor.

Cam asta e. Eu nu concurez, dar dacă vreți să luați premiile în valoare de 150 de euro intrați și vedeți despre ce e vorba!