web analytics
BMW F800GS Turism

Poluare, aglomerație și un restaurant țeapă: Casablanca

Trebuie să existe echilibru în toate și prea mă bucurasem de Essaouira, nu? A doua zi dimineață împachetăm de la ora 7:30 cu direcția Rabat. E cea mai lungă zi de condus, partea bună (!?!) e că avem autostradă. După vreo 100 de kilometri la prima oră a dimineții făcuți pe un drum național de o calitate similară unui circuit de viteză urcăm și pe autostradă. Și asta nu e bine, e plictisitor ca naiba, zgomotos și cu vânt. Număr din 10 în 10 kilometri până la Casablanca, popasul în drumul spre Rabat, și e chinuitor. Mai puțin chinuitor e la băieții care au cruise control, dar nici ei nu-s prea fericiți. Dacă există o situație în care poți adormi la… ghidon, ei bine pe autostradă în cele 29-30 de grade marocane se poate adormi fără probleme.

Și ajungem la intrarea în Casablanca, acolo unde-i ca-n filme. De departe, orașul se vede acoperit cu o pâclă gri de poluare. Ne dăm seama imediat de ce, străzile sunt complet blocate de mașini. Milioane de mașini. Da’ ce zic eu milioane, mii! 🙂 Serios, sunt 3,5 milioane de locuitori și se pare că toți au câte 4 mașini și 5 scutere. E infernal, simți gustul noxelor, iar căldura amplifică sentimentul. Ținta e Rick’s Cafe, locul unde acum 4 milenii se turna o scenă din filmul ”Casablanca”, scenă în care nu știu ce făceau Humphrey Bogart și cu Ingrid Bergman locul făcut să ardă turiștii care vor să o ardă ca în filmul ”Casablanca”. O căutăm pe cafenea de leșinăm, vreo oră, timp în care trecem de două ori pe lângă ea, așa bine e semnalizată. În fine, intrăm și începe coșmarul. La intrare, casca lui Ionuț e făcută una cu cimentul de tipa de la garderobă. Nu-i nimic, trecem peste, oricum nu i-a păsat. Apoi, comenzile sunt încurcate. Eu și Ionuț cerem t-bone steak, dar ni se aduce antricot. El nu mai are răbdare, îl păstrează, și se dovedește a fi genial. Eu vreau t-bone-ul, mai aștept 15 minute, și primesc o halcă de carne de consistența tălpii unui adidas de alergat în parc. Comandăm și cafele înainte de plecare, espresso, și primim o mizerie, un jeg, o spălătură de podea, un sos de unghii pe care evident îl returnăm. Își cer scuze, ne strâng lăturile de pe masă și revin cu altele în câteva minute. La fel de lături. Plătim nota care pentru unii dintre noi e nejustificat de încărcată și plecăm spre Rabat.

Celebra cafenea nașpa

Celebra cafenea nașpa

Șapte oameni într-un taxi

Șapte oameni într-un taxi

Singura poză de pe drum, din lipsă de chef. Casablanca stuff

Singura poză de pe drum, din lipsă de chef. Casablanca stuff

Zicem să n-o mai luăm pe autostradă, dar nimerim în iad. Drum național, un fel de ieșirea din București prin Militari, dar plin-plin de mașini. După vreo 20 de minute în care ne luptăm cu slalomul riscant renunțăm și rupem autostrada în două către Rabat. Orașul e mișto la prima vedere, foarte mult verde, însă nu apucăm decât o cină pe un tourist-trap sub formă de vapor înainte de se întunece. Se apropie finalul drumului în Maroc.

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.