Orice despre oricine. Dar lasă jurnaliștii în pace!

Văd că a patra putere-n stat funcționează în țara noastră exact după coordonatele pe care cu sete le sancționează. Cei care scriu că ofițerii de la Vama X au tăcut din gură timp de 5 ani, perioadă în care în vamă s-au luat șpăgi, văd drept de neiertat taxarea colegilor de breaslă. Vameșul e dator să reclame comportamentul nepotrivit al colegului, jurnalistul trebuie să tacă, eventual să ignore atunci când vede ceva deplasat în modul în care un altul procedează. Un om cu ani mulți de presă care mi-a dat de-a lungul timpului doar sfaturi bune și foarte bune mi-a spus acum un an că ”ar fi mai bine să mai ierți și tu derapajele jurnaliștilor, nu e bine să ne criticăm între noi”. E singurul sfat pe care nu l-am pus în practică.

Cel mai bun jurnalist pe care îl are România în momentul de față mă scutură pe mine fără să-mi pomenească numele pentru că m-am declarat scârbit de felul în care colega lui, comentatorul Eurosport de la meciul Simonei Halep, a ales să abordeze partida. Echilibrul general subliniat de Cătălin Tolontan atunci când vorbește despre comentariile colegei lui poate să fie o virtute. Însă eu nu despre asta vorbeam.

Eu comentam felul în care comentatoarea s-a plasat de partea rea într-un good cop – bad cop pe care l-a pus în practică alături de colegul de microfon la meciul de ieri. Am dat exemple pe blog, exemple care sunt greu de înțeles pentru cei care n-au văzut meciul și n-au auzit felul în care frazele au fost rostite. Surprinzător sau nu, nu am fost singurul care a sesizat asta. Vocea comună a publicului cititor pe care Tolontan o prețuiește ca nimeni altul a auzit ce am auzit și eu. Am dreptul să consider asta deplasat? Tolontan zicea acum ceva vreme că am! Uite: ”Libertatea de expresie nu se termină acolo unde începe capacitatea cuiva de a se ofensa”. Asta pentru acel ”mi-e silă!” citat smart în capul textului care a identificat inamicul fără să-i lase pe cititori s-o mai facă.

Mai important, trendul mondial început acum destul de mulți ani și adoptat drept normalitate în 2017 ne arată cum comentariul trebuie să fie viu, colorat și, da!, deloc imparțial atunci când situația o cere. Am exemple, le-am dat ieri, vi le pot da și azi. De la televiziuni uriașe, din gâtul unor comentatori uriași. Le știe și Cătălin Tolontan, cu siguranță, au fost știri pe GSP cu mulți dintre comentatorii ăștia și cu reacțiile lor exuberante. În textul publicat azi pe blog, Tolontan face o probă excelentă a abilităților sale. Fără să se lege de toate aspectele reclamate de ”un jurnalist”, îmbracă totul cu experiența, profesionalismul, calmul și cu alte calități umane ale colegei lui. Pentru că da, eu asta am zis, am spus ca ea e o persoană oribilă, că bate copiii mici și că ascultă manele. Nu că a comentat într-un mod revoltător!

Revenind. Reacția dură, chiar dacă exprimată într-un articol ”pe emoție” așa cum doar el știe să scrie, e o reacție care face parte dintr-o serie mai lungă de lipsă a reacțiilor. Dacă-i despre jurnaliști nu spunem un cuvânt! Nimic, nici în cazul în care selecționerul spune că jurnaliștii scriu la comandă! 😉