web analytics
Nord, spre frig

Nord, spre frig #6 – Depresia are chipul tău

Bună!
Aoleo. O fi zis ”bună” sau am înțeles eu greșit, îi răspund în română și o să fie un moment ciudat de liniște?
Bună dimineața!
A mers. În fața mea, un bărbat pe la 40 de ani care cu câteva minute mai devreme se uita la motocicletă. E Stelian și spune că era curios cine e cu numere de România pe aici, prin mijlocul Lituaniei. E român, evident, doar că locuiește în Finlanda, țară spre care se duce cu un mare bombardier de Volvo S60.

A plouat peste noapte și aici, la conac, e un frig de îți îngheață pitpalacu’. Bag un mic-dejun subțire, o cafea decentă, apoi mă urc pe motor. Merg în sus, spre Letonia, însă nu pe drumul principal. Nu mai există autostrăzi până-n Rusia, dar chiar și așa aș vrea să evit drumul ăla pe care merg toți. Google Maps îmi dă două variante, o aleg pe a doua, chiar dacă e mai lentă. Am decis să ajung într-o rezervație, un parc natural din centrul țării, iar drumul arată binișor pe hartă.

Tot ușurel, tot cu 90 la oră, prilej cu care constat că eu sunt în Letonia aproape și n-am mai băgat benzină din Belarus, de pe lângă Minsk. E absolut de nedescris, măcar pentru abilitățile mele de exprimare în scris, felul în care e zona asta. Satele sau orășelele astea în care e totul cum trebuie, totul la locul lui, oamenii merg încet pe stradă, la cumpărături sau unde s-or duce. Mașinile sunt parcate doar unde e semn de parcare, nu sunt gunoaie, iarba e tunsă în fața caselor, se dă prioritate, nu se claxonează. Îmi dau seama că am enumerat lucruri normale, doar că dacă le aduni pe toate astea și le pui într-un singur loc devine creepy. Repet, probabil sună ca o tâmpenie ce zic, însă nu știu cât de ok e să trăiești aici. Mi-aș zbura creierii în jumătate de an în ritmul lor.

Trecerea din Lituania în Letonia e aproape insesizabilă. Un pod peste un râu, peste Mūša, și ești în altă țară. Spatiul Schengen, deh. Trecerea e sesizabilă la calitatea asfaltului, mult mai bună în Letonia, dar și la culoarea verde. Parcă e mai apăsat pe aici, mai mult, ori sunt eu nebun. Dar viața din sate și orașe e la fel. Totul perfect, totul la linie, liniște maximă, mașini cu cel mult 50 km/h. Fac un test și mă opresc într-un astfel de sat, la un magazin. Un fel de mini-market cum sunt peste tot și pe la noi. Intru, iau un Pepsi și niște pateuri cu mac, și stau 30 de minute să le consum în fața buticului. Nimeni, nene! Nimeni nu a trecut timp de 30 de minute. Nicio mașină, niciun om, niciun câine n-a lătrat, nu s-a întâmplat nimic. Vânzătoarea, ca să mă facă să mă simt mai în Black Mirror decât mă simțeam, se legăna cu scaunul și aranja cele 100 de conserve de pe raftul din spatele ei. Dar tot așa, încet, cu mișcări lente și largi. Wow!

Nu mă înțelegeți greșit, îmi plac peisajele, îmi plac țările astea chiar dacă n-au munți, nici dealuri, iar curbele sunt rare. Îmi place arhitectura ruralului, îmi plac grădinile lor fără garduri, iarba verde-crud. Dar trebuie să se și întâmple ceva, nene. Pe mine nu mă doare, eu mă uit și plec. Dar ei? Ăștia care stau aici ce naiba fac? Unde sunt?

În Lituania mă prinde și ploaia, una mocănească, suficient cât să fiu nevoit să trag pe dreapta într-o stație de tramvai. Costumul GS Dry rezistă la ploaia asta, n-am nicio emoție. Vreau doar să îmi schimb mănușile, că am la mine și o pereche de Allround, mănuși impermeabile care au pe index-ul stâng și un dispozitiv tip ștergător de vizieră. Ajută. Încercarea mea de a nu ține drumul principal îmi aduce și o surpriză. Brusc, suprafața de asfalt pe care merg se termină. Navigația îmi zice să cotesc dreapta pe un drum de pământ. Cotesc, na, mi-e un dor de drumuri de tipul ăsta de mor, fără nicio glumă. Doar că aici a plouat și patinez un pic. N-are nimic, mergem, punem motocicleta pe modul enduro, cauciucurile ar trebui să fie ok, ne distrăm. Oricum, ne distrăm mai mult decât cuplul de motocicliști cu care mă întâlnesc pe coclauri. În vârstă, estimez un 50+ ani, ambii merg pe BMW S1000 XR, o motocicletă tip rachetă, sport touring, care n-ar trebui scoasă prea des în offroad, n-are suspensii pentru așa ceva. Nu oprim ne salutăm din mers, însă eu opresc 500 de metri mai încolo. Verific telefonul, un Instagram și-un Facebook, suficient cât domnul Mark să îmi bage niște reclamă. Reclamă targetată, una la un restaurant care pare mișto și care e în apropiere. Acolo tragem, tată, că e deja trecut de prânz și nu poate omul trăi cu un sfert de castravete, jumătate de roșie și două felii de cașcaval, adică ce am băgat eu dimineață.

O ospătăriță amabilă rău de tot. Pe la 30 și ceva de primăveri, blondă, tatuată pe mâini și pe picioare. Îmi aduce un meniu cu prețuri mari, aleg un burger de… căprioară, un cappuccino și o apă plată, să fie 15 europeni în cap, și consum. Și cum consum eu, așa, doamna vine să își trateze bine singurul client. Îmi șterge masa, îmi toarnă toată apa în pahar, îmi aduce șervețele, îmi ia farfuria. Nu mă-nțelegeți greșit, femeia făcea asta cu unicul scop de a fi un prestator bun de servicii, problema mea e că… nu am cash la mine decât 2 ruble din Belarus și vreo 80 de lei din România. Și sigur n-o va încânta vreo variantă dintre cele două atunci când mă voi duce cu cardul să plătesc nota și… atât. Îmi fac curaj, mă ridic și mă duc spre bar arătându-i cardul, doamna zâmbește și atât. Închid ochii de jenă, mă întorc cu spatele și decolez. Data viitoare!

Cu burta plină și rușinat de situație mă dau un pic la motocicletă, m-am săturat de atât 90 km/h, și ajung rapid la destinație. E într-un orășel înconjurat de vedetație, în mijlocul parcului rezervație naturală. E frumos, nu zic. Frumos rău de tot, e și un castel pe care nu-l pot vizita pentru c-am ajuns prea târziu, dar tot îmi dă senzația aia. Liniște nebună, oameni mergând încet pe stradă, fără să vorbească, fiecare-n treaba lui. E umezeală de la ploaie, miroase a curat și atât. Magazine închise, terase închise de la ora 6 seara, nu se întâmplă absolut nimic. E motivul pentru care mă bag în supermarket, iau o cola și o apă, apoi mă duc la o pizzerie de unde îmi comand cea mai bună pizza mâncată în ultimii 5 ani.

Nu vreau să par nerecunoscător din simplul motiv că nu sunt. Apreciez zona, mă bucur că sunt aici, îmi face plăcere să mă plimb cu motocicleta prin locurile astea. Nu regret o clipă că am ales destinația asta. Dar n-aș vrea să stau mai mult de o seară într-un astfel de loc, nu știu, e prea calm totul, prea în regulă. Cred că m-a defectat pe mine Bucureștiul.

Aș vrea să scap și să mă duc în Rusia mai repede, la St. Petersburg. Dar viza începe pe 25, așa că mă uit la cazări în Tallinn. Îngrozitor de scump, ireal de scump, o bășină de hotel în capitala Estoniei mă costă, pe noapte, cât am dat în New York în Manhattan. Sau în Los Angeles, pe Sunset Boulevard. Și nu vă imaginați că e vreun lux, nu, mai ieftin de atât nu există. Sutica de europeni pe noapte cu tot cu parcare, că unu’ n-are parcare moca, peste tot e 10 sau 20 de euro pe noapte. Mă umplu de nervi și îmi găsesc o boschetărie pe AirBnb. Arată înfiorător, dar pe semne că sunt pozele vechi pentru că la comentarii se zice doar de bine. E 100 de euro pentru două nopți, colosal pentru ce oferă, dar asta-i zona.

Partenerii ”Nord, spre frig” sunt BMW Motorrad Romania și Moto Hub Romania

3 comentarii

  • Superb. Cum zici si tu, ideea noastra preconceputa despre tarile alea nu e tocmai roz.

    La finalul calatoriei pui si tu itinerariul de pe google maps pe care l-ai urmat? Fix cu traseele secundare etc.?

  • Superb ! Aia defecti suntem noi ăștia care facem atac de cord la 40-50 de ani nu aia care care își tund iarba la 95.
    Cred ca daca întrebai puteai afla ca se poate lăsa tips de pe card .
    De abia astept Sankt Petersburg

  • E atata liniste in text si foto ca trebuie sa-mi iau inca o cafea in dimineata asta … Oamenii astia cred ca traiesc sute de ani …

Leave a Reply to Sergiu X

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.