Nord, spre frig #3 – Săracii bieloruși

Mă trezesc mai obosit ca Mia după o filmare lungă. Treaba cu mulți kilometri pe zi nu e bună pentru fizic, deși îmi place conceptul. Eu nu vreau să vizitez muzee și străzi pietonale, vreau să văd chestii de pe motocicletă. Așa că dacă s-ar putea să fac 1000 pe zi, cum am făcut în ultima săptămână din Rusia în 2018, nu m-ar deranja. Dar nu m-a prins treaba asta într-o perioadă bună. Spatele, gâtul, brațul drept.

Mă încălzesc greu, ca tractorul diesel, și mă pot pune în mișcare abia pe la 9, cu două ore după ce am făcut ochi. Partea bună e că după ce sunt unse toate nu mai am nicio problemă. Greu e cu unsul. Azi o să fie ziua plictiselii. Mi-am asumat asta, știu că am la drum drept de o să cânt în cască de la hip-hop la manele de plictiseală, dar mă interesează exclusiv intrarea în Belarus. Aș merge și la deal, cu spatele, dacă e nevoie. Evident, ucrainenii n-au considerat că mai e ceva de văzut la nord de Luțk, așa că ultimul asfalt tras în zonă datează de pe vremea în care avea Copos George plete, iar Mititelu învârtea covrigi prin cartierele insalubre ale Craiovei. Denivelat și drept e drumul, adică vreo 150 de kilometri în care opresc pentru un Red Bull care să ucidă lenea pe care mi-o dă căldura.

Și vine granița. De ucraineni trec în câteva minute după ce mă manevrează două femei amabile și zâmbitoare. Belarusul mă sperie, iar de la distanță pare înfricoșător. Bariere, sârmă ghimpată, soldați. Doar că nu-i așa. Cei mai de treabă grăniceri și vameși s-au strâns azi, pe tura la care am nimerit eu. Ce permis tradus, nici n-am nevoie de el. N-am nevoie de împuternicire, n-am nevoie de RCA, pașaport să am. Și am. Trec de primul control, mă blochez la al doilea. Trebuie să completez, pe sistemul Rusia, un formular care e doar în… rusă. Evident, mă uit în jur neajutorat și sare o doamnă din ghișeu. Mă ia de aripă și începe să-mi traducă, în timp ce eu completez datele de acolo. Controlul vamal e pe sistemul ”te juri pe copiii tăi și pe viața ta că n-ai droguri și alte nenorociri?”. Mă jur, nici nu mai deschid bagajele, doar descui și ridic capacele așa, să dea bine pe camere în caz de ceva. Aia a fost vama cu Belarusul, motivul pentru care sunt neliniștit de câteva zile. O mână de oameni super de treabă care te fac să intri bine dispus în țara lor.

Așa, acum despre țara lor. Eu înțeleg că niște grași cu gușă, gută și viitor infarct de la un Whatever Times s-au ocupat să ne picteze o imagine nasoală despre țara asta. Vorba galeriei academiei partid, întreabă 100 de români despre Belarus și toți vor veni cu ”nasol”, ”cenușiu”, ”dictatură”, ”comuniști”, ”groaznic”. Și poate că așa e că, nah, depinde de gusturi. Dar dacă tot ne dăm noi, românii, europeni și plini de beneficii de pe urma faptului că ne-au luat alții sub aripă, ăștia ce trebuie să mai zică? De ce?

Pentru că primii 25 de kilometri după vamă, spre Minsk, îi parcurg pe un asfalt impecabil, pot să dorm pe motocicletă și merge dreaptă. Peisajul e rural, sate micuțe cu case normale, fără vile cu sticlă, termopane și acoperiș albastru. Apoi, ca să ne demonstreze cât de sălbatici sunt în comparație cu noi, bielorușii au turnat o frumoasă autostradă pe care eu am de mers doar vreo 300 și ceva de kilometri. Comuniștii ăștia gri și nașpa se deplasează din punctul vestic și până în capitala Minsk pe câte două benzi jumătate pe sens. Și asfalt impecabil, nu ca pe A-urile noastre pe care îți explodează mașina și pe care faci enduro cu motocicleta. Pentru mine e plictisitor că, na, autostrada și motociclismul se înțeleg precum Becali și legile României, însă e de menționat. Și să vă mai zic despre țara asta de sălbatici. Bă, ai naibii neanderthali, nu au lăsat pământul ca de la mama natură, să crească un boschete frumos, să se adune planta aia la care faceți toți alergie. Stânga-dreapta e totul cultivat. Grâu, porumb, whatever, e totul lucrat, se lucrează și acum, tractoarele se mișcă în permanență. Le mai observ când mă opresc în spațiile-popas de pe autostradă, spații dotate nu doar cu benzinării, ci și cu restaurante, locuri de joacă pentru copii sau căsuțe din lemn pentru picnic. Mi-e silă!

Bine, probabil pentru că e ”ultima dictatură din Europa” firma care a făcut autostrada asta n-a urmărit să devalizeze statul. A fost făcut ceva de buget, pe sistemul drumurilor din Statele Unite. Adică nu ai parapeți între cele două sensuri ci o fâșie ușor adâncită de iarbă, lată cât două benzi de circulație. Economie de bani, probabil. Nici marginile nu sunt îngrădite, lucru care poate să aducă probleme de la animalele sălbatice. Dar eu am mers peste 300 de kilometri pe ea și nu am văzut un road kill. În România sunt 50 pe suta de kilometri, cu toate gardurile noastre.

Cum spuneam, nu sunt multe lucruri mai nasoale pentru motocicliști decât autostrăzile. Și mă rupe plictiseala, începe să-mi fie și somn, motiv pentru care trag pe dreapta, pe marginea pădurii, și fur 25-30 de minute de ochi inchiși. Dar tot nu e suficient, îmi pică ochii în gură și mă străduiesc să țin ritmul. Un ritm controlat de camerele radar care sunt, estimez ochiometric, la fiecare 30 de kilometri. Apropo de asta, rar găsesc mașină care să depășească limita maximă admisă, adică 120 km/h. Eu ce mai dau în 130-140, dar asta pentru că mă plictisesc și pentru că pitong. Bă, să nu uit! Au preț unic la benzină, bag de seamă. 1.67 ruble pe litru, adică 3.5 lei. Și e benzină țiplă, de la ruși, e plin de Gazprom, de Lukoil sau de Tatneft. O rușine, 3.5 lei… Sălbatici!

Și vine Minsk. Capitala în care autostrada se varsă elegant, pe bulevardele chiar mai late, cu câte 4 sau 5 benzi pe sens. Ajung fix la ora de vârf, însă e suportabil, iar hotelul meu din buricul târgului e accesibil. Din nou, sălbatici și comuniști. Să nu vezi tu o groapă, ci numai asfalt perfect? Să nu vezi tu ruine în partea veche, ci doar clădiri impecabile? Să nu vezi tu un pachet de țigări pe jos, un ambalaj de croissant, un prezervativ aruncat de la balcon picurând asfaltul de pe o creangă? Serios acum, se zice despre Minsk că e cel mai curat oraș din Europa și, din ce am văzut până acum, votez pentru asta. E impecabil totul, iarba tunsă, asfaltul perfect, măturat, spălat. Și oamenii, în ciuda imaginii pictate de vestici, arată fix ca în orice altă capitală europeană. Adică sunt îmbrăcați normal, de 2019, nu sunt rămași în chipiu și cămașă bleu. Vorbesc și engleză, te și ajută să găsești parcarea hotelului, îți arată și drumul către MTS de unde să cumperi cartelă cu net nelimitat deși stai doar 3 zile în Belarus. Ce să mai…

Sunt balaurizat de oboseală, așa că ies prin zonă cât să respir un pic de aer și să mănânc ceva. Evident, nimeresc la fițe, așa că dau vreo 50 de lei pe o cafea cu lapte, o cola și o porție de carbonara. Apropo, în toată lumea asta în care am fost (cu excepția Italiei) n-am mâncat carbonara mai reală decât asta de la Minsk. Adică pastele, spaghetti mai groase decât în mod normal, al dente. Partea animală nu e bacon sau alte chestii pe care le punem noi, primesc guanciale mărunțit în paste, exact cum zice italianul. Și, evident, nu sunt înecate în sos, lubrifierea e doar emulsia rezultată de combinarea, mă gândesc, a pastelor cu guanciale și cu un gălbenuș de ou, ceva. Ah, și o brânză fină pe care n-o pot identifica. Asta așa, ca să mai subliniez o diferență majoră între sălbaticii ăștia de comuniști și noi, leagănul civilizației mondiale.

Să nu uit, că discutam ieri cu niște băieți subiectul. N-am stat mult pe afară după ce-am ajuns, vreo două ore poate. Dar în astea două ore pot spune că mă declar profund îngrijorat pentru Ucraina. Nu dau verdicte, nu ne pripim, nu ne aruncăm, dar situația e bombă rău de tot. 😀 Vom reveni cu amănunte, stau aici până duminică.

Partenerii ”Nord, spre frig” sunt BMW Motorrad Romania și Moto Hub Romania