Nord, spre frig #2 – Carpații Ucrainei și mâncarea dubioasă

În ce eroare am trăit până acum, noroc cu Maramureșul. Prima: salteaua de acasă trebuie să fie ca aia de la hotel, adică bombă, indiferent cât costă. E o investiție mai bună decât o casă. Am dormit de mi-a trecut tot spatele, ala care mă ucide și cu care n-ar fi trebuit să plec la drum, potrivit doctorului care mi-a citit RMN-ul. Well… A doua minciună e aia dată de faptul că eu am intrat în Ucraina de vreo 30 de ori, probabil, și în 25 din cazurile astea am intrat pe la Siret, vama Siret, mai sus de Suceava. Acolo unde e coadă mereu, e haos, fac nenii trafic cu alimente ieftine, stai de îți vine rău. Nu și azi.

Drumul de la Baia Mare spre vamă e alimentat slăbuț. Un ou ochi, un mini-cârnat, o roșie-mini și trei felii de castravete. Nu intră. Fac slalom printre toate mașinile din România care, pare-se, s-au adunat în dimineața asta să plece de la Baia Mare spre Satu Mare și ajung la vama cu Ucraina pe la zece fără ceva. Nasol, îmi zic, asta e oră de haos, o să stau de o să îmi vină rău. Greșit! Pe partea românească sunt singur, nu-i nimeni-nimeni. Trag motocicleta la locul ei și mă duc cu actele la vameș, un domn care nici nu iese din ghișeu.

Bună ziua!
Da’ bună ziua. Ce faci? Unde te duci?
În Ucraina.
Aoleu, păi ce faci acolo?

Și uite așa, din inițiativa lui, pornește discuția. Cum mă duc eu acum în Ucraina, Belarus și restul. Cum îi place motocicleta mea, dar și 17.000 de europeni… Și, pe măsură ce în vamă se adunau mașini în spatele meu, discuția continua. Omu’ e veritabil interesat de călătorie, mă apuc și îi zic de Siberia, de Mongolia, nici nu se mai uită pe acte. Discutăm, nu exagerez, vreo 15 minute la unicul ghișeu care prelucrează mașinile, nimeni n-are un stres. Ba mai vine și alt vameș, reiau povestea, se minunează și ăsta de zici că plec în Kandahar să propovăduiesc creștinismul, mai stăm la discuții vreo 10 minute, apoi sunt trimis în partea ucraineană cu un ”uite, ție chiar vreau să îți strâng mâna!”. Lider!

La ucraineni aceeași fericire. Vreo două mașini la vamă. Veseli toți, grăniceri și vameși. Mi se iau actele rapid, urmează celebra deja întrebare cu ”pistol ai?”, bagajele nu sunt controlate pentru că sunt crezut pe cuvânt și aia e. În Ucraina din nou, însă după ce primesc, la al meu ”o zi bună!”, un ”o super zi bună!”.

Planul e să ajung la Luțk, mai în nord, asta după ce trec Carpații Ucrainei și după ce ocolesc Lvov-ul. Dar planul începe prost, primii 15 kilometri după vamă sunt bombardați de parcă au găsit americanii petrol în zonă. Bine, nu bombardați, că nu prea sunt gropi, dar sunt clasicele denivelări din Ucraina, unele atât de severe încât zbori la propriu dacă nu ești atent și ești prea vitezoman. Parcurg anevoios cu gândul că n-am luat un inflamator de dimineață și mă opresc în Muncaci. Un orășel care pare mișto și de la care eu vreau o cartelă cu internet. Trag în centru, lângă pietonală, și dau într-un Vodafone Ukraine. La ghișeu, cu 30 de octogenari călare pe ea, o blondă cu ochii albaștri, evident. Oamenii, săracii, vin să le încarce fata cartelele. Sau cel puțin așa dibuiesc eu din ce se discută acolo în ucraineană. Îmi vine rândul după 20 de minute, perioadă în care transpir precum Cotabiță după un concert maraton la festivalul fânului Vișeul Mic.

Bună, don’șoară. Vorbești engleză?
Da, un pic.

Și asta a fost toată engleza blondei. Noroc că sim card, internet și pre-pay sunt cuvinte universal valabile.

Unlimited internet?
Neaaah, ce să fac cu unlimited, că stau doar vreo două zile pe la tine prin țară. Zic, cu gândul că unlimited mă va costa o avere.

Bine, zice. Și se apucă ea acolo de butonat, de tastat, de căutat. Îmi scrie pe foaie că mi-a găsit o opțiune cu minute și SMS-uri nelimitate și cu 10 giga de internet. N-am nevoie de 10 giga, că nu mă apuc de torenți prin Ucraina, dar săraca a muncit și mi-e oarecum să o pun să îmi caute alta. Plus că nu vreau să par chitros. Bine, zic. Dă-mi 10 giga și lasă și numărul tău acolo, să îți trimit 30.000 de selfieuri și filmulețe, că tot o să am net. Fericită că m-a rezolvat, îmi prezintă nota de plată. 80 de grivne. Adică vreo 13 lei. Trăiască țările cu infrastructură nouă! Probabil pe nelimitat dădeam 20 de lei. M-am și făcut de cacao refuzând. Proaspăt înarmat cu 4G, trag dreapta la o cafenea. Surprinzător de bun chiar și după standarde hipsteresco-origo-bucureștene, espresso costă incredibil de puțin. Atât de puțin încât, pus lângă o apă plată la juma’ de litru, abia ajunge la 38 de grivne, adică 6 lei. Îi las omului fix 48 de grivne din teancul cu care am venit de acasă, ce mi-a rămas prin buzunare din turele trecute. Mai am 100 de grivne cash, bancnotă bătută. O țin pentru impresie.

Băi oameni, de la Muncaci ăsta începe frumosul. Pe lângă faptul că drumul este bun sau foarte bun, cu asfalt de calitate, aderent, curat, peisajul începe să dea în verde. Trec Carpații lor și-mi place, deși sunt mai pitici și mai puțin căpușați de vile multicolore și de hoteluri de prost gust. Cel puțin de-a lungul șosele care merge, șerpuită, printre văi. Îmi place aici atât de tare încât uit că am trei cutii de bagaje și zeci de kilograme în plus pe motocicletă și, într-o curbă, simt spatele cum dansează sub mine. V-am mai zis, e prost să te obișnuiești cu binele, nu vreau să ajung să fiu nerecunoscător, însă sistemele de siguranță puse pe motocicleta asta mi-au salvat curul de atât de multe ori încât am ajuns să cred că am eu skilluri de mare pilot.

După micul-dejun demn de fotomodel rahitic cu 250k likes pe Instagram urmează un prânz nebun. La benzinărie, pe buza muntelui, consum tacticos o pungă de fâșiuțe deshidratate de ”carne” de vită și un Snickers mic. Plus o cola, că n-am băgat nici cafea și nici Red Bull azi. După alte două sute și ceva de kilometri de drum civilizat, dar relativ drept, ajung la Luțk. Mă cazez într-un hotel cu camere… ciudate, apoi ies la explorat nițel. Un centru vechi drăguț, o vizită la Lubart’s Castle cu 7 minute înainte de ora închiderii, motiv pentru care doamna de la intrare nu vrea să îmi ia banii pe bilet, apoi masa.

Ziceam că am mâncat aproape nimic toată ziua, da? Ei bine, nimeresc în cel mai puțin potrivit restaurant pentru foamea mea. Ceva simandicos tare, amenajat frumos, dar în care sunt aproape sigur că n-am ce căuta. Rămân. O supă de ciuperci extrem de ciudată, care vine într-un bol din care trebuie să îmi torn eu în alt bol, ambele boluri de capacitate similară (de ce?). Excepțională! N-am mai mâncat așa ceva, nu e supă-cremă, e supă… supă. Apoi, pentru că nu prea diclesc meniul, comand ceea ce credeam eu că e șnițel. Și vine doamna ospătăriță, mândră, cu două feliuțe mici de carne de porc, mici și subțiri, decorate cu niște frunze și cu niște… nu știu, muguri, mini-conuri, ceva de pe lângă conifere. Băi oameni, eu nu-s cu mâncarea asta gourmet, la mine mesele au rol de potolire a foamei, rol practic, nu de socializare. Dar așa bunătate majoră n-am mai consumat de ceva vreme. Unde mai pui că apa îmi e adusă în pocal, de parcă-s Dumbledore la deschiderea anului la Hogwarts, motiv pentru care mă gândesc că nota de plată o să fie o arsură majoră. De unde, mă costă, cu tot cu o cafea cu lapte, fix 340 de grivne, adică vreo 55 de lei. Las și sutica pentru fete, că s-au plimbat la masa mea de parcă eram ambasadorul României la Luțk, și mă car la hotel.

Mâine e ziua decisivă pentru continuarea traseului. Am de băgat vreo 150 de kilometri până la vama unde, sper eu, voi intra în Belarus. Dacă totul e ok și intru, mai am de acolo 350 de kilometri până la Minsk, oraș în care voi și rămâne până duminică, să-mi refac spatele, oasele și să vizitez cum trebuie. Dacă nu… nu. Vedem și ne orientăm la fața locului.

Partenerii ”Nord, spre frig” sunt BMW Motorrad Romania și Moto Hub Romania