E incredibil cât de tare îmi poate influența vremea de afară părerea despre un oraș. Mai mult decât oboseala sau lipsa ei. Am ajuns în Jitomir rupt de obosit, dar nu mi s-a părut un oraș nasol. Azi m-am trezit pe ploaie, cer de culoarea plumbului murdar de noroi lăsat după foraj în rocă neagră. Mă uit la Sancho, ud în parcare, de la adăpostul micului hol acoperit al hotelului, acolo unde beau o cafea proastă. Pe o scară de la 1 la 10 e de 1. Sau 2, maxim. Fix azi, dintre toate zilele în care mă putea ploua, fix azi s-a găsit să mă plouă, azi când mi-am propus să mă duc într-un necunoscut care sigur, dar sigur îmi va aduce și drumuri proaste. Nu putea să mă plouă în Letonia, acolo unde oricum eram sinucigaș, dar unde asfaltul era perfect? Nu putea, mă plouă în Ucraina, locul în care șoselele secundare sunt cum îmi imaginez eu Luna, denivelată, plină de cratere.
Mai am range 1, adică motocicleta îmi spune prin computerul de bord că benzina îmi e suficientă pentru încă un kilometru. Și, ca la Radio Erevan, benzinăria e fix peste drum, numai că e linie continuă, nu pot ajunge acolo. Bag pe Waze și, Radio Erevan, ca să ajung la benzinăria de peste drum trebuie să ocolesc 1.4 kilometri. Mda… Sunt în Ucraina, știu că poliția de aici abia așteaptă o șpagă nouă, știu că anul trecut am decartat peste o sutică de europeni când am intrat într-o benzinărie pe semnul interzis, dar acum nu îmi pasă. Dacă mă prinde le dau permisul cu fundă, cu plecăciuni, nu îmi pasă absolut deloc.
Intru pe interzis, trec peste linia continuă după ce mă asigur de 4 ori că nu vine nicio mașină. Sunt un infractor, dar unul responsabil. Cu prilejul ăsta pun cea mai scumpă benzină din Ucraina, 32 de grivne, adică 5.4 lei, motiv cu care mă gândesc din nou cu milă la omul de rând din țara asta care a fost nenorocit de-a dreptul de creșterea asta bruscă. Planul e, așadar, să mă duc în sud, nu în sud-vest. Sud-vestul înseamnă direcția Cernăuți – Suceava, sudul ales de mine înseamnă Vinnîțea, apoi intrarea în Republica Moldova pe undeva prin nord-estul țării. Plouă mocănește, e oribil prin orașul care are semafoare mai tâmpite decât Buzăul. E plin de gropi și staaaau ca prostul din semafor în semafor. Mă gândesc că nu e târziu să renunț, să mă duc pe unde știu că e ok, adică prin Cernăuți. Dar îmi trece repede, când mă apucă gânduri de tipul ăsta mi le alung imediat cu alte gânduri. Spre exemplu, alea că ajung acasă și inevitabil o să îmi pară rău că n-am mai stat, că nu m-am plimbat mai mult, că n-am văzut mai multe lucruri noi.
Așa că ies spre Vinnîțea! Haida, Ucraina! Dă-mi ce ai tu mai rău în materie de șosea! Valuri, gropi, șanțuri, nu îmi pasă. Am 850 GS Adventure, am roată de 21 pe față, suspensie inteligentă, nu îmi pasă! Și ies din Jitomir pe… cum să zic. Nu că drum… pistă de Formula 1, tată! Au asfaltat ucrainenii în ultimii ani de le-a venit rău, știam asta, dar nu mă așteptam să fie așa și în zona asta complet lipsită de orice interes din partea turiștilor. Și, ca să vezi noroc, la 5 minute după ce ies pe drumul ăsta mișto iese și soarele. Brusc, la secundă, starea mi se schimbă. Sunt 120 de kilometri pe care mă distrez. Am muzică în cască, mi-am pus navigația simplificată pe display-ul motocicletei, aderența e atât de bună încât nici dacă vreau nu alunec, indiferent cât de tare frânez sau cât de agresiv intru în curbe. Până și Vinnîțea arată mișto. Sunt convins că sunt, în clipa de față, singurul cetățean al Pământului care nu e din Vinnîțea și care a zis lucrul ăsta despre oraș. Dar arată mișto, e agitație pe străzi, lumea se mișcă, e oraș tipic pentru Ucraina. Începe să mă încerce o poftă de cafea, lucru care la mine se manifestă printr-o lehamite bruscă și periculoasă. Așa că ies din oraș pe 10 kilometri de drum mai puțin bun, dar foarte practicabil, care se pretează fără probleme la un 90-100 la oră.
Apropo de asta. Vorbeam cu prietenii din țară, motocicliști, despre felul în care au ajuns mobrele în ziua de azi. Eu, un om relativ puțin priceput în ale mersului pe motocicletă, am reușit în ultimii ani să ajung la Magadan, pe Drumul Oaselor, prin toată Siberia. Să fac Mongolia de la un cap la altul și de sus în jos. Să fac acum mii de kilometri. Și totul fără să am probleme cu motocicletele, cu excepția unei garnituri crăpate în Yakutsk, prin Siberia. Zeci de mii de kilometri prin cele mai dificile zone ale lumii și zero probleme reale, asta în condițiile în care Siberia și Mongolia au fost incredibil de dure pentru motocicletă. În Mongolia am și căzut cu ea, am dat-o de pământ, și n-a avut nici pe naiba. Cu toate astea, aud încă expresii de tipul ”nu se mai fac cum se făceau înainte”. Și mă întreb, dar fiind faptul că nu existam ”înainte”, ce naiba vor să zică oamenii ăștia. Sunt curios dacă ”înainte” un om cu zero pricepere mecanică, relativ nou în ale off-roadului, se putea duce la Magadan și în Mongolia și să nu aibă probleme cu motocicleta. Fie ea și nouă. Eu zic că nu se putea, aș pune pariu pe orice că nu se putea.
Mă gândeam la Long Way Round, serialul cu Ewan McGregor și Charley Boorman, și la cât au meșterit la 1150-urile cu care au mers. De KTM-uri nu mai zic, aveau pe vremuri reputația Olciturilor, trebuia să ai priceperi serioase în ale mecanicii ca să faci ture lungi, se stricau ca naiba. Ori acum doar îi ung lanțul dimineață, apăs un buton, se aprinde un display, setez electronic suspensiile, selectez electronic nivelul controlului tracțiunii dacă e ploaie, dacă e off-road, dacă vreau mers normal sau mers tare. Îmi conectez casca cu motocicleta și cu telefonul, primesc apeluri, inițiez apeluri sau ascult muzică. Și merg prin cele mai nenorocite poteci din Mongolia, de exemplu, cu 100-120 km/h, cu motocicleta zdruncinându-se sub mine, fac 3000-4000 de kilometri în sensul ăsta, și când ajung cu ea acasă, la service, oamenii îmi schimbă doar uleiul și filtrele. Cum naiba erau mai bune înainte?
Ah, ca să nu mai pomenesc despre alte lucruri pe care le avem acum și de care văd că nu mai suntem conștienți. Știți care e diferența între o motocicletă cu ABS și una fără ABS? Ca de la roabă la Phantom! Știți de câte ori m-a salvat controlul electronic al tracțiunii în curbe pline de ulei sau de nisip? Adică dotări pe care acum câțiva ani nu le aveai, pe care unii producători nu le pun nici acum pe toate modelele scoase.
În gândurile astea, zburând peste drumul vălurit, opresc la cafea. Bine… opresc într-un sat la 90 de kilometri de granița cu Moldova unde, pe marginea drumului, e un soi de popas. Dar nu vreun Dedulești-Vărzaru, o chestie mică, un soi de baracă lipită de o benzinărie no-name care are două mese de lemn și patru scaune de plastic la umbră. Bună ziua, zic în română. Coffee, possible? Possible, cică! Bun, atunci coffee, Pepsi și voda. Perfect, avem! Da, dar nema grivne. Credit card, possible?
De asta îmi place mie Ucraina, că oamenii se descurcă. Evident, nu e posibil cu cardul. Dar facem maradona. Cică îmi dă ea totalul de plată, iar eu mă duc și dau cu cardul la benzinărie, că se reglează ea cu domnii de acolo mai târziu. Plătesc, primesc ce am cerut și stau. La umbră, frumos, lângă doamnele de la popas. Una pe la 60 de ani, durdulie, blondă cu pielea curios de bronzată. Alta mai tânără, până în 40, bucătăreasă după vestimentație. N-au clienți și stau, în dorul lelii, de vorbă. Dar cu replici rare și scurte. Se uită lung, la o frânghie pe care sunt întinse la uscat niște fețe de masă, și seamănă cu doi țărani români din operele lui Marin Preda. Nu înțeleg ce spun, nici măcar o vorbă, dar pare ceva serios.
Mă apropii de țară și, cu toate că încă nu sunt semne vizibile, sentimentul de acasă e tot mai puternic. A trecut prea puțin timp de la plecare ca să îmi fie dor. E fix invers, un soi de panică dată de faptul că se termină. Că nu sunt deloc sătul de plimbat. Că îmi place atât de mult să merg cu motocicleta prin zonă încât s-ar putea să îmi pară rău că am revenit. Hai că vine și vama, una ciudată…
Partenerii ”Nord, spre frig” sunt BMW Motorrad Romania și Moto Hub Romania
Tot pândesc finalul…
Oricum, mulţumesc pentru excursie şi gramatică!