Poate cel mai mișto drum pe care l-am făcut în ultimii ani cu motocicleta e și cel mai greu de descris în cuvinte. Camera video a rămas în bagaje și nici prea multe poze nu am făcut pentru că am preferat să mergem cu motocicletele și să ne bucurăm de peisajele din altă lume. Am schimbat relieful treptat după plecarea din Fes, a dispărut verdele, a apărut solul roșu și, spre finalul celor 500 de kilometri până în sudul Marocului, a apărut și deșertul.
Am văzut ce înseamnă un canion adevărat, ros timp de mii de ani de câte un râu. Am văzut orașe construite din pământul ăla roșu în zonele în care un fir de apă hrănește vegetația și colorează în verde deșertul. Am văzut cum oamenii au tenul tot mai negru pe măsură ce coborâm spre Sahara și am văzut cum femeile sunt aproape complet acoperite cu hainele alea tradiționale.
A fost o zi în care consumul lui Mario Gotze a fost de 4,6 litri la suta de kilometri în ciuda faptului că am mers tare de tot. Drumul drept în cea mai mare parte a lui, drept cât vezi cu ochii perpendicular pe deșert. Faptul că a fost mai puțin solicitant a făcut să resimt oboseala mai puțin decât în ziua precedentă.
Am ajuns la Merzouga spre seară, am parcat motocicletele în curtea unui hotel și am fost preluați de șase cămile cu care am mers mai bine de o oră, prin deșert, către corturile în care urmează să stăm două nopți. Este un așezământ incredibil, foarte departe de orice formă de civilizație, pe care proprietarii l-au organizat mișto. Există dușuri comune, corturile sunt de două persoane și sunt super comode, iar liniștea deșertului din seara în care am ajuns e copleșitoare. Așa cum e și aerul curat de aici, dar și vântul care adie ușor noaptea, cânt temperatura scade. Din nou, nu pot scrie mai mult, o să pun pozele.
