Mongolia, ca un nomad #9 – Cum e viața la iurtă în cel mai frumos loc ever

N-are cum să fie atât de frumos! Dimineață, la prima oră, ies din iurtă și dau peste genul ăla de peisaj care inspiră artiștii. Noroc că nu sunt, că nu plecam de aici fără două-trei tablouri de zece milioane bucata. Gata, s-a decis în secunda asta, nu se pleacă! Nu am niciun motiv să mă pun la drum. Timp am berechet, vremea încă e bună, iar mai frumos decât aici am serioase îndoieli că poate să fie undeva pe traseul pe care îl mai am de făcut în această țară extrem de puternic dezvoltată. Am mai zis? Dacă am mai zis, zic iar: arată precum Mongolia din pliantele pentru turiști. E o vale descrisă de cursul Râului Orkhon, în fața iurtei mele la vreun kilometru sunt niște mini-munți acoperiți de păduri de conifere, între noi e un platou superb, o pășune pigmentată cu roci de la erupția vulcanică de acum 20.000 de ani, iar în spate am tot pășune plus alți mini-munți golași, verzi, fără copaci.

Acum nici vântul nu bate, nu sunt mai mult de 15 grade, nici dacă mă puneai să aleg din meniu nu alegeam o vreme mai bună. Îmi scot scaunul meu confortabil în fața iurtei, bag aragazul în funcțiune și gătesc o cafea top și… stau. Efectiv stau, nici măcar pe telefon, stau și mă uit în zare. Au început să vină caii aici pe pășune, oile și caprele se văd și ele la orizont. Te face bine la căpățână toată șmecheria asta, jur.

Se face opt și ceva și apare și bosu’ taberei. Vine, se tolănește pe iarbă sprijinit de iurta mea în timp ce soția se înfige direct la bucătăria improvizată de unde iese cu ceaiuri fierbinți. Îi zic că mai stau, zice că se aștepta să iau decizia asta, plătesc și mai schimbăm niște impresii cât se pregătesc de zi și copiii familiei.

Aproape că mi-e și frică să descriu în detaliu activitățile copiilor de nomazi din Mongolia. În speciale ale celor cu părinți ce primesc călători în gazdă. Că fac icter negru ong-iştii cu drepturile copilului care beau cafele scumpe la Victoriei. Cafele care-n Columbia sunt culese tot de copii, btw. Pe la 9 dimineața o fetiță de cel mult 10 ani plimba o găleată și un mop și spăla pe jos în iurte. La 10 termina și se apuca de schimbat lenjeria de pat, că zicea ăl bătrân că vin azi alți patru turiști. La 12 stătea la umbră și citea, la 1 era în iurta-bucătărie, spăla vase. Acum e aproape 3 și încă n-a terminat munca, curăță ceva legume după ce acu’ vreo jumătate de oră fugea să acopere toate iurtele, că începuse să picure. Băiatul are activități de călărit. Pe cal la prima oră, duce oile departe, sub buza pădurii, la păscut. Se întoarce și ia caii, mai întâi la râu la adăpat, apoi pe o pășune îndepărtată. S-a întors pe la ora 12, a luat o minge mică, s-a jucat vreo oră singur cu ea, iar pe la 1 a dus lemne și bălegar uscat la soba din spatele clădirii cu dușuri. Că vin turiștii și vor apă caldă. Mai e unu’, nu cred că are 5 ani, da’ ăla e liber. Umblă desculț pe iarba asta, prinde cosași, smulge iarbă și duce vacilor sau aruncă cu pietre mici în pietre mai mari și urlă când își mai scăpa una-n dinți. Tatăl, în fapt un semi-fermier care din mai în septembrie e cu familia aici, în restul anului e la Ulan Bator pentru școala celor mici, e cu biznisu’. Tururi cu caii, adus turiști, aprovizionat cu mâncare de la satul care e cam la o oră de mers cu trocariciu’, adus apă pentru rezervorul toaletelor, spart lemne. 15 mai – 15 septembrie, zilnic, asta fac.

Îmi mai fac de lucru, montez suportul pentru telecomanda dronei pe Șinerai și ies să mă plimb. Mă duc pe la cascadă, mă duc pe la turmele de cai, mă fâțâi câteva ore până dă soarele ăla puternic. Bine, zic eu soare puternic… e puternic dacă stai cu ceafa-n el, că te arzi. Dar altfel nu cred că sare de 25 de grade temperatura pe aici. Oricum, să mergi cu motocicleta pe pășunile astea pe absolut unde vrei tu, fără limite, bariere, reguli, e absolut genial. Vă zic, dacă eram cu GS-ul aici băteam recorduri de viteză, îi dădeam de îi săreau pistoanele. Pentru că sunt zone, ce-i drept nu multe, unde e atât de plat, atât de mișto pășunea, încât poți să mergi cu orice viteză.

Mi-am făcut pozele, filmulețele, mă apuc și mai și scriu un pic că am rămas în urmă și fix când termin se apropie două mașini de teren. Din ele coboară vreo șase femei, Japonia sau Coreea de Sud, turiste. Se întețește un pic activitatea în tabără, se pregătesc mese, băuturi, toate ștourile jamaicane. Eu? Eu scot aragazul afară, aduc o oală cu apă de la chiuvetă, pun la fiert și scot un plic cu ceva vițel cu sos picant pe care îl blestem cu un alt plic cu orez cu legume. Nu mă cac pe mine, sunt bune mâncărurile ăstora pentru expediție. Orezul e cam dubios, are un miros ciudat de CH3CH2CH2CO2H, dar la gust e bun. Și cred că m-au văzut doamnele asiatice că mănânc ca sinistrații pe marginea drumului că nu trece mult și vine bosu’ iurtelor la mine.

• Cristian, ce faci? Ești bine?
• Sunt bine, da. Tocmai am mâncat ceva, zic eu lingând ultimele resturi de sos picant din strachina de campanie pe care o port cu mine peste tot în călătoriile astea de prin 2017 încoace. Și care, probabil, are o biodiversitate de bacterii periculoase de pe multe continente, dacă aterizez în SUA cu ea mă bagă direct la Guantanamo.
• Știu că mi-ai zis că ai mâncarea ta, dar insistă doamnele să vii să mănânci cu ele. Că le-am pregătit mâncare multă și nu o vor termina.

Frumos din partea lor, apreciez. Dar îi zic șefului să le transmită sărutări de mâini, însă abia am mâncat și nu a fost așa de rău cum, probabil, s-a văzut din iurta-restaurant în care au cinat ele.

Vine și seara, iar soția bosului apare la mine-n iurtă. Eu, fix în timpul ăsta, am decis să trag ”hamleții” moto pe mine, pe sub blugi, că s-a ascuns sorinel și au cam fugit gradele. Ei bine, ne potrivim la fix. Eu cu nădragii în vine pe marginea patului, ea aplecată de spate în ușa iurtei. Femeie, dacă ne vede acum bărbată-tu am belit-o cu două mâini ca veverița amândoi, nu scăpăm fără topor. Nu ciocănim și noi înainte? Vrei să îmi las capul aici?

Doamna e suflet curat, se uită într-o parte până trag eu pantalonii de tot pe mine și apoi îmi explică în mongolă că a venit să facă focul. Are în brațe un arzător de proporții generoase, un tub uriaș de gaz și niște surcele. Lemnele sunt deja de ieri în iurtă, într-o ladă. Băi, oameni. Nu vă zic ce bine e la cald când afară e frig. Nu vă zic nici cum miroase în iurtă de la lemnele alea de conifere pătate pe alocuri cu rășină. Minunat, jur! Și e miros de lemn, nu fum, atenție. Deși simple, sobele astea sunt destul de deștepte, nu bagă fum în interior. Profit de fierbințeală și așez ulcica cu apă pe plita sobei, bag un ceai puternic dezvoltat, încălzesc apă și pun într-un PET de doi litri pe care-l vâr sub plapumă. Belșug!

Mâine plec, dar vă zic de pe acum că o să-mi pară rău. Termin seara cu o discuție cu bosu’, cel care se răsplătește cu o bere pe care eu o refuz, și mai aflu lucruri despre viața lor, despre cum durează trei luni să construiești de la zero o iurtă din materiale adevărate, nu chinezești. Aflu și că tatăl lui, cred că nenea care m-a băgat ieri aici când nu era nimeni, nu a plecat niciodată de aici. Stă în zonă tot anul, are grijă de animale tot anul, iar iernile lungi le duce mai sus, mai spre munte, acolo unde face un fel de tabără cu mâncare, apă și ce mai e nevoie pentru a trece perioada cu zăpezi mari. Îmi arată și niște mostre de text scris în mongolă, îmi spune lucruri despre Ginghis Han (și numele ăsta a fost scris în 24 de feluri diferite pe parcursul acestei serii, nu?), despre creșterea afacerii lui cu iurte și despre cum are de gând să investească tot ce câștigă anul ăsta într-un sistem cu panouri solare ca să aibă curent. Că acum nu e, unicul curent vine de la un singur panou obosit care încarcă, din ce îmi dau seama, vreo trei baterii de mașină. Vorbim până când se întunecă și până când se face frig. Da’ nu frig de vară, nu. Frig de nu mai face față nici bluza mea serioasă, frig de toamnă târzie prin România.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.