Mongolia, ca un nomad #8 – Primul deces al Șineraiului e la loc cu verdeață

Deschid ochii, cum altcumva, pe la ora 6. De ce n-oi putea dormi mai mult? Naiba știe! Trag bagajele la recepție, mă văd iar cu doamna care m-a cazat și îi predau cheia, apoi plec să le montez pe rând la motocicletă cât timp ea fuge la bucătărie să îmi dea un dejun sumar. Mobra e tot aici, se pare că nu se grăbesc hoții să fure Șineraiu’ așa cum panicată îmi tot repeta doamna de la închiriere. E tot aici și tot lângă un motor acoperit cu husă. Că nu v-am mai zis. Aseară, când m-am întors cu buzunarele pline de bani de la bancomat, la hotel a mai apărut un motociclist. European după mutră cu o motocicletă mai oacheșă, nu știu exact ce, vreun Royal Enfield ceva. European care și-a luat bagajele, a urcat pe lângă mine fără să salute, să fie-n bafta lui o mie de ani. Că tata e balcanic, dă blesteme!

Ies din oraș după ce alimentez cu benzină și ies pe asfalt, nene! Am vreo 55 de kilometri de asfalt din totalul de 170 de azi și, jur, efectiv n-avea cum să fie mai bine. În primul rând nu-mi dansează articulațiile de la prima oră, pe nepișate așa, și în al doilea mă duc spre ceea ce e, clar ca lumina zilei, o zonă verde. Drept, fără copaci, dar cu dealuri înverzite. Dau în Șinerai ca Toprak în M 1000 RR, cât duce. Adică 55-58, că mai prindem și câte o vale cu vânt din spate. Fumăm, practic, porțiunea de asfalt perfect și facem stânga pe pământ chiar când iese soarele mai binișor. C-au cam fost 12-13 grade până acum și Șineraiu’ n-are încălzire în mânere și în șa ca GS-ul, din nefericire. Îți degeră splina dacă prinzi rece.

Așa. Cum să vă zic eu vouă? Toată urâțenia de ieri, tot drumul ăla prost, denivelat și neprietenos, totul s-a întors la 180 de grade azi. E fix invers. Am drum de pământ bătătorit pe pășuni cu iarbă pitică, urc dealuri puțin abrupte și cobor în văi în care șerpuiesc pâraie din care se adapă caii, e fantastic. Nici nu pare real, pare ceva din cărțile din povești din copilărie. Mă opresc și-mi dau repede niște probleme de matematică de clasa a doua, niște înmulțiri și niște împărțiri, să văd dacă nu cumva am murit în somn. Că prea brusc s-a schimbat treaba.

O plăcere de nedescris, arată ca-n pliantele cu Visit Mongolia. Evident, la fel de pustiu. Dar parcă numărul de iurte ale nomazilor s-a triplat. Mult mai multe animale, e normal, e apă. Și apropo de apă, începe și spectacolul trecerii prin ea. Știam că o să ajungem aici. Primele două treceri sunt ușoare, pâraie mici, Șineraiu’ nu stă la discuții. A treia pare mai complicată. E o vale abruptă care dă direct într-un râu mai sănătos. Nu vreo Dunăre, dar nici pișatul boului la vale nu e. Și merge bine până pe la jumătate, până dau de bolovani. Acolo se împute treaba și revenim la problemele clasice de construcție ale acestei motociclete. V-am zis, treapta întâi nu e suficient de puternică să producă tracțiune, e foarte scurtă, iar a doua omoară motorul dacă simte câtuși de puțin efort. Așa că trebuie să dau și din picioare, motiv pentru care iau niște apă în ghete. Sunt ele power, cu goretex și ștouri nemțești, dar au limite. Nu e nimic, frumusețea peisajului compensează.

Și vine și primul sat. Tot într-o vale, cum sunt toate, la fix pentru pauza de gustare. Sau, dacă tot sunt aici, hai să bag și niște benzină. Că nu se știe. Trag la o benzinărie, deschid bușonul de la rezervor și văd că e aproape plin. S-o enerva domnișoara pe mine? Nu se enervează, deși mai mare efortul pentru ăia doi litri și ceva care încap. Bun, săru-mâinile, la drum. Pun contactul, apăs butonul și… canci. Învârte în gol. Ok! Încerc iar, iau contactul, pun contactul, se învârte-n gol. Mă uit la robinetul ăla de sub rezervor, s-o fi mutat singur pe off ca acum două dimineți, dar nu-i cazul. Mă vede și domnișoara de la benzinărie că sunt la cumpănă, la greu, și vine să ajute. Face aceleași lucruri ca mine, degeaba. Repetăm treaba vreo zece minute și Șineraiu’ dă semne că rămâne fără baterie, nici de învârtit nu mai învârte. Ok, renunț. O văd și pe ea că se uită în jur, probabil după ajutor sau după vreun loc în care se repară Șineraiuri chinezești care aleg să nu mai pornească așa, din senin. Împing motocicleta de la pompă până mai spre margine, la bordură, îmi scot casca și mă uit la ea așteptând să învie. Așa, singură, cu voință proprie. Nici măcar nu sunt panicat, dacă era un loc în care să se ducă naibii, ăsta e un loc acceptabil. Că-i frumos, o cazare prin vreo curte găsesc, văd și vreo două magazinașe în jur. Stau aici până găsesc un mecanic de la reprezentanța Șinerai care să mi-l facă nou.

Salvarea vine tot de la fătuca aia. Se apropie, îmi face semn să mă dau mai încolo din calea ei, că sunt un european obosit și habarnist, pune contactul și îi freacă vreo trei pedale. Că nu știu dacă v-am zis, Șineraiu’ are și manivelă, pedală din ala laterală cu care am văzut eu prin filmele vechi că se mai porneau mobrele. Îi dă, așadar, pedalele astea, apoi imediat apasă pe butonul de pornire. Și mobra învie ca Lazăr și mai multe nu! Victorie! Batem palma, e la fel de fericită ca mine din de văd. Și-mi face semn că dacă mai moare așa să îi fut niște pedale violente. Sincer să fiu cu voi nici la ora asta nu știu ce face pedala aia, eu trăiam cu impresia că e o a doua variantă de pornire. Dar se pare că nu, cu aia îi faci încălzirea pentru pornire. Că și asta e o prejudecată în ceea ce mă primește, lumea are impresia că dacă am călătorit cu motocicletele peste tot știu să le și repar sau știu cum funcționează. Deloc, zero, abia știu să fac o pană.

Bun, ies din sat înapoi pe drumurile de pământ care duc spre Orkhon Valley. Adică un soi de parc național protejat format pe cursul celui mai lung râu din Mongolia. Necazul e că poteca principală, aia pe care o am eu drept track pe navigație, nu mai există. Se construiește drum, sunt utilaje, e praful cât Intercontinentalul. Partea bună e că sunt trei miliarde de alte poteci în direcția în care mă duc eu. Urc dealul care iese din sat (oare-i oraș?) și trag pe dreapta. Nu mai bine i-aș mai face eu o probă? Că dacă nu mai pornește mai încolo, mai când n-o avea cine să mă ajute. Opresc motorul, beau un gât de apă, apoi pun contactul și apăs pe buton. Canci, învârte-n gol. Bun, acum varianta domnișoarei. Pun contactul, îi aplic trei pedale cu o violență de condamnat la știri de către Cătălin Radu Tănase, apăs butonul și… da, tati! Deci asta e, s-o fi belit ceva pe acolo, de acum pornim doar la pedală plus buton, nu doar buton.

Drumul continuă la fel de spectaculos, poate un pic mai șerpuit și mai bolovănos pe alocuri, dar e frumos de pici. Opresc des, prea des pentru numărul de kilometri pe care-l mai am de făcut, dar n-am cum să n-o fac. E ca-n filme, filmele alea vechi. Încă un sat, ultimul din calea mea azi. Benzină nu mai pun, dar vreau să iau ceva de pus în stomac. Pentru că în seara asta mă duc undeva unde sigur nu-i vreun magazin și nu știu încă dacă pun cortul sau dorm la iurtă. Deci ceva de ciupit e necesar. Găsesc mini marketul din sat, 1:1 cu principala crâșmâ de acum 25 de ani din satul bunicilor. Miroase la fel. Iau o pâine tare ca piatra, iau napolitanele rusești alea top, niște biscuiți, încă patru litri de apă și gata. Ies și văd că lângă e o tonetă de lemn, doi pe doi, cu un semn de înghețată pe ea. Ar merge. Mă duc și dau de doi copii, până-n zece ani, care se joacă cu niște omuleți de lemn lână un dozator de înghețată. Scot 5000 de tugrici, văd semnul că e 2000 înghețata, iar aia mică îmi execută una cu vanilie. Se caută de rest, n-are. E ok, zic, dar nu pricepe. Și fuge în curtea alăturată. Eu îmi iau înghețata și mă întorc la motor, dar n-apuc să o termin că se întoarce aia mică. Cu o altă înghețată. Roz, cu aromă de cireșe ceva. Bun, merge dacă n-ai vrut șpaga mea generoasă. O rad și pe a doua și mă pun la drum pentru ultima secțiune.

Acum pare să se mai închidă valea, eu merg pe lângă cursul râului prin mijlocul ei. Și al naibii drum, potecă, l-au făcut mongolii să treacă prin apă de o grămadă de ori. Unele treceri sunt ușoare, în altele moare Șineraiu. Și mă pune să împing din picioare pe pietrele alunecoase de la fund, să iau apă-n ghete. Dar ne descurcăm, trecem, revenim pe iarbă unde trebuie să avem grijă mare. Pentru că aici a fost, acum 20.000 de ani spune internetul, o mare erupție vulcanică. Iar rocile alea formate din lavă s-au împrăștiat peste tot, spui că a plouat cu ele. Unele sunt mari, dar cele mai multe sunt mici, cât o minge de fotbal. Și sunt peste tot, negre și ascuțite. Una e de ajuns să iau la roți și se încheie povestea Șineraiului. Și poate că și a mea dimpreună cu el.

Hai că sunt aproape, mă duc spre o cascadă pe care am văzut-o eu pe internet și aș mai avea cam 20 de minute până la ea. La fix, începe ploaia. Trag pelerina peste geacă, pantalonii și ghetele sunt waterproof, și îi dau așa. Doar că sunt nevoit să bag telefonul, să nu se mucifice, iar drumul e mai mult la ghici. Ajung în părți complet greșite, mă duc spre buza pădurii de conifere, mă întorc, mă învârt ca titirezul pe acolo până se mai domolește potopul și pun iar telefonul.

Ploaia mi-a simplificat alegerile. Nu mai pun cortul, fix de cort ud n-aveam chef acum. Stau la iurtă. Dar nu aici, lângă cascadă, că aici sigur vin miliarde de turiști și eu am alergie la oamenii-turiști. Și acum, dar și în general. Văd pe Google Maps o mini-tabără de iurte la vreo doi kilometri. Are cinci review-uri și cică e liniștit locul, nu prea merge lumea. Bun. Ajung, trag motocicleta lângă iurta principală, aia mare, care servește drept restaurant și aștept. Degeaba. Nu iese nimeni pentru că nu e nimeni. Asta cu toate că e o mașină în parcare. Încep cu un ”hello!” modest, dar trec la strigat de-adevăratelea. Nimeni. Bun, ce facem? Mai ales că din față se vede cum vine din nou mare furtună. Și eu, că sunt politicos și prost, n-am să intru să mă adăpostesc dacă n-apare vreun om. O să stau să mă ude.

N-apuc să aprofundez grijile că tot pe un Șinerai, maro, vine un domn. În vârstă. Salut, salut. El vorbește limba lui, eu pe a mea. Dar ne înțelegem. Cică boșii de la tabăra de iurte sunt la cai, undeva în apropiere, dar eu pot să mă fac comod în oricare vreau și ne reglăm după. Îmi și prezintă vreo două, una chiar mișto, cu două paturi, dar în care pare că stă cineva. Ce fac, nene? Intru în camera oamenilor? Poate se întorc și ne încăierăm pe aici, ne batem ca chiorii. Și vezi că nu dau echipamentul moto jos, să am un avantaj. Dă cu pumnu’ în mine și își rupe mâinile, apoi ți-l leșin. Hai să evităm acest moment, sigur nu sunt pușcării tip Oslo pe aici, prin Mongolia centrală. Ne lămurim până la urmă, mă instalez în alta, îmi arată de unde îmi pot lua cafea și ceai și pleacă de unde a venit.

Gata, tată! Sunt și mare patron de tabără de iurte. Stau de vreo oră pe aici și nu e nimeni. M-am dus, mi-am făcut cafea, mi-am pus bagajele în iurtă, m-am dus la baie să mă spăl pe mâini și pe moacă. Abia pe după-amiază apar și patronii reali. O familie tânără. El vorbește și engleză, cât de cât, așa că ne înțelegem. Aflu care-i treaba cu ei aici, aflu că mă costă 85.000 de tugrici pe noapte și îl informez că e posibil să stau două nopți, că prea nu m-am odihnit de când am venit în Mongolia. Zice că e ok, că nu arde, să îl anunț mâine dimineață dacă vreau să mai stau. În tot acest timp soția își face de lucru prin iurta mea și, la finalul discuției, iată-mă cu iurtă bună de locuit, cu pat proaspăt făcut și așternuturi albe, curate, mirosind a proaspăt. Curat lună, apreciez.

Îmi pun aragazul în funcțiune, încălzesc apă, bag o tocană de ciuperci cu carne de porc și jumătate dintr-un pachet cu orez, apoi… somn. S-a făcut frig tare după ce a dispărut soarele, curent electic nu există, ce să faci altceva? Văd că pe pat am o pătură groasă, băgată în husă, iar peste ea o plapumă și mai groasă. Știu ei ce știu, probabil la noapte o să-mi dau seama de ce e nevoie de ele.

Gata, buenas noches, nu mai plec de aici mâine nici bătut. E prea frumos pe platoul ăsta, între dealuri, am și semnal 4G în caz de ceva, e liniște completă, totală, Râul Orkhon face o buclă fix prin spatele taberei noastre. De ce să plec?

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.