Cu dopurile de urechi am dormit, ăia care au stat în căsuța de lângă mine au urlat, fumat și băut până i-a găsit dracu în noapte. Dar am dormit bine și am de gând să plec rapid azi. Nu am planuri de mic dejun și din ce văd pe harta-satelit o să am de mers printr-o zonă cam nasoală azi. Pare totul gri, pietros așa. Sper că nu și nisipos.
Bun, adun totul cu un spor nemaivăzut, v-am zis că am devenit expert, încarc mobra și îi dau. Primii cinci kilometri… cam 20 de minute. Nu că e nisip, nene, e pietriș adânc. Aici nici în două picioare nu ai cum să mergi cu spor, nu mai zic pe o motocicletă fără putere. Bine, nici puterea GS-ului nu mă ajuta prea tare, se înfundau roțile în primii metri. Și daaaaa, știu, experții motocicliști acreditați de Cheia și Siriu vor gândi acum ”da, bă, da’ pe suprafețele astea trebuie să tragi tare de gaaaz, să dai în ea, să planezi peste”. Am mai zis, e ușor de spus. Și de făcut, când ești în România sau printr-o zonă populată. Dar de ce faci când apare primul bolovan pe care nu-l vezi? Că sigur apare. Și când plutești prin aer după ce l-ai luat la 80 la oră, ce faci? Că cel mai apropiat spital e la Ulan Bator. Până acolo faci trei zile. Asta dacă te gasește cineva care să te ducă.
Chinul e mare, dar se termină rapid. Ajung în satul unde ar trebui să am benzinărie. Și am, chiar două una lângă cealaltă, cumva la limită. Îmi face plinul și tot nu reușesc să calculez cât naiba consumă Șineraiul. Câteodată îmi dă 3,5, câteodată îmi dă 5,5. Mă-sa. Ori mai există varianta ca unele pompe de prin Mongolia rurală să aibă cea mai perversă și mai nenorocită maimuță pe ele. Să sperăm că doar pe ele, nu și pe POS-uri. Căci unde e net plătesc cu cardul, vreau să țin de cash că se împuținează și am văzut ATM-uri mai rar decât am văzut fosile de dinozaur în călătoria asta.
Dacă tot am făcut 19 kilometri în o oră și ceva declar moment de pauză. Frecușul ăla teribil de pe pietriș m-a consumat nițel și am nevoie de ceva hrană. Găsesc mini-market, fix lângă sediul unui partid politic care e în campanie și la care duduie muzica de la prima oră a dimineții. Iau o cola mică, la 0,2, iau o pâine tare feliată, un baton de salam din raionul de mezeluri care mai includea opțiuni precum cârnați suspecți și carne congelată de oaie. Iau și o napolitană rusească, trebuie să îi rețin numele că tare bună mai e. Mă așez pe bordură și #wokeuplikethis plus #lifeisgood. N-am niciun chef de următoarea porțiune. Una lungă, vreo 120-130 de kilometri pare că are. Și nu știu, am un sentiment că nu o să fie plăcută deloc. De fapt, deși am dormit bine, am o stare complet aiurea din primul moment în care m-am ridicat în capu’ oaselor. Nu știu de ce, dar aș fi avut nevoie de o zi ușoară, cu o suprafață de rulare plăcută. Nu asfalt, dar un pământ bătătorit, o pășune mare, ceva. Da’, nah. Nu merge și cu sufletu’-n rai. Du-te, nene, în Elveția dacă vrei vrăbiuțe, drumuri perfecte și pășuni unde vacile nici prea grase, nici prea slabe sunt mulse de marmote cu papion care fac cu mâna spre turiști.
Hai c-o simt bine… Nu trece kilometrul de la ieșirea din sat și începe. Washboard, nisip, gropi, denivelări plus vreo 12 cărări diferite, ca să trebuiască să mai arunc și ochii pe telefon din când în când, să știu în ce direcție mă duc. E absolut îngrozitor, cred că am o medie de 20-25 km/h. Și e și urât în jur, de ce să mint? Cred că e primul loc complet lipsit de ștouri pe care-l parcurg în Mongolia, aici incluzând și prima tură, aia cu BMW F 850 GS. E un soi de depresiune semiaridă, fără pășuni, doar cu pământ nisipos pe care cresc niște plante ciudate. Măricele, în smocuri. Deci nu o pot lua pe ”câmp” în căutare de traseu mai lin, trebuie să merg pe cărările bătute de mașini și de camioane, iar astea sunt groaznice. Probabil plouă torențial pe aici, atunci când plouă, și e pământul denivelat ca în stațiile de autobuz din București vara. Acolo unde asfaltează verii primarilor și unde, dacă nu ești atent și mergi cu motocicleta cu mai mult de șase kilometri pe oră riști să te arunce-n plopi. Să te anunțe doamna Esca la știri în timp ce gospodinele și asistații social de acasă concluzionează într-o singură voce: “Sigur avea viteză!”.
Trec multe ore în chinul ăsta. Multe, multe. Transpir, mă usuc la loc, începe să mă doară umărul, mă dor brațele, spatele pentru prima dată. Șineraiu’ scoate și el sunete ciudate, de pe la suspensii cred. Scârțâie, huruie ca un tebecist bătrân. Zici că e pe bancul de probă la omologare, dacă o fi făcut așa ceva în fabrica din China din care a ieșit. Și opritul pentru dormit nu e o variantă aici. Pe lângă faptul că arată groaznic, nici n-am în ce să ancorez cortul, intră cuiele alea în nisip ca-n unt. Trebuie să îi dau așa până într-un oraș măricel, Arvaikheer, unde mă cazez direct la cel mai de lux hotel disponibil. Așa că rabd, deși începe să doară.
Într-un final vine și orașul. Iar drumul infect nu se oprește decât în clipa în care intru pe drumul principal din Arvaikheer. Unul important, cred, că e asfaltat. Am și 4G, intru pe net și văd hotelul potrivit. Mișto, nici nu îmi pasă cât costă, oricum nu sunt disponibile informațiile astea online. Trag în parcare, una care pare plină, mă duc la recepție și… n-avem! Cum, mă, n-aveți? Că văd că are cinci sau șase etaje. Uite așa, n-avem. Ok! Altul. La un kilometru distanță, trag în parcare, dar nu mai cobor. La parter, în restaurant, e mare petrecere, mare bairam. Mai bine dorm sub pod sau prin vreo cutie de carton ca pușcăriașii cu adicții decât să stau acolo. Or mai fi? Merg în continuare pe strada aia și, după alt kilometru, văd semnul de hotel. N-arată fantastic, dar în acest moment nu prea-mi mai pasă. Parchez fix în fața lui, sus pe trotuar, pentru că parcarea e plină. Mă duc la recepție și… bingo! Avem cameră, acum se curăță, costă 140.000 de tugrici cu mic dejun inclus. TATOV! Aia e, a mea.
Mă cazez, fac un duș cu apă călâie și văd cum se scurge apa maro de pe mine în scurgere, mă îmbrac cu penultimul tricou care nu miroase a stârv lăsat în soare și ies pe ștrase. Mai întâi la bancomat, să mă alimentez cu câteva sute de mii de tugrici, apoi să caut restaurant. Cu banii o rezolv, cu mâncarea canci. Nimic în zonă și nici n-am energie să bat chiar tot orașul. Plus că ceea ce e pe Google Maps nu are, în proporție de 80% din cazuri, legături cu realitatea. Țeapa clasică pe care o iau turiștii din vest care sunt obișnuiți ca ce e pe Google Maps să existe. Ei bine, nu există. Iar când există fie nu are programul cum arată acolo, fie acolo zice că e brutărie și la fața locului găsești club de striptease. Așa că revin la hotel și intru în restaurantul de acolo, unul care arată suspect. Primesc meniu, comand aproape-n orb, salut niște mongoli rupți de beți care vorbesc cu mine exclusiv în germană. Mâncarea e carne de vită fâșii cu fâșii de… slănină, cu ceva muguri de vreo legumă și un bol de orez. Pe o scară de la 1 la 10 e aproape de medie, în niciun caz păstă. Rad și o bere la 0,5 litri, mă fac rangă și mă retrag în cameră la încărcat electronice și pierdut scurtul timp rămas până mă izbește somnul.
N-a fost o zi memorabilă, dar presimt că soiul ăsta revine în forță de mâine. Văd că urc spre nord, nord-vest, spre o zonă care pare tot mai verde. Și mie-mi place verde, eventual și un pic mai răcoare. Să vedem!
Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.
Ca fapt divers, să n-o mai dau p-aia cu concluziile lui Moromete: Statul roman e pe cale sa piardă marca Mobra, din motive de lipsă de interes pentru licență. Despre noi află că suntem bine, aceeași țară letargică condusă de șmecherași inculți dar tupeiști.
N-aveam emoții că mă întorc în vreo Elveție. 🙂