Mongolia, ca un nomad #6 – În Mongolia avem Marte și pe Pământ

Constat că mă cam doare undeva de Șinerai, că am dormit ca un bebeluș. M-am trezit frustrat de faptul că Maluma a ales să rimeze ”En Medallo soy amado como en Brasil es Rivaldo”. De ce Rivaldo și nu Ronaldo? 99 din 100 de inși ar fi rimat cu Ronaldo. Îngrozitor, mă seacă! Asta e grija mea acum. Am dormit până pe la vreo 6:45, oră târzie pentru mine. Dar sar din pat, gata, să mai fac o constatare a daunelor. Acum, pe lumină de răsărit. Iau cheile, ies, suflu un pic în gaura aia de la contact, bag cheia și… nimic. Nu se rotește, ‘zda mă-sii! Nu pare să se fi trezit nimeni în jur, așa că eu continui să fiu prost. Mă apuc și o forțez, stânga-dreapta, sus-jos, rețeta sigură pentru rupt cheia în contact și pentru venit acasă călare pe vreun cal sălbatic. Plus factură de 600 de europeni de la doamna proprietară. Doar că, wow, merge. Îi place dur Șineraiului, e mare sado-maso nenorocitu’. Se pune contactul, se aprind beculețele, se mișcă acele. Aia e, băăăăă! Până nu te simți așa neputincios nu poți înțelege bucuria pe care o trăiesc, bucurie provocată de această mică victorie.

Cu moralul ridicat și adrenalina la etajul șapte nu o mai pornesc, mă mulțumesc cu faptul că văd că se pune contactul, așa că las cheia acolo și mă reped în aragaz să-mi fac o cafea. Cea mai bună de când sunt în Mongolia îmi iese și, în acest film frumos, mă apuc de împachetat bagaje și de montat pe motocicletă. 45 de minute mai târziu sunt gata de plecare. Încalec, pun iar contactul, beculește, apăs pe buton și… canci! Învârte în gol precum Răzvan Cociș în mandatul lui Lucescu junior de la naționala României! Ha? Mai încerc o dată, tot în gol. Hmm… Să fie oare pentru că s-a dus toată benzina rămasă atunci când s-a răsturnat? Că de când am văzut eu că s-a răsturnat și până când am ieșit la ea au trecut vreo 25 de minute, avea timp să se scurgă toată. Îl apuc pe Șinerai de barele de protecție, îl scutur și parcă se aude ceva în rezervorul ăla. Nu multă, dar cu siguranță mai e benzină. Mai încerc, același rezultat, da’ acum învârte cu mai puțin spor, semn că bateria e cam 777, nu duce mult. Mda. Când termin călătoria asta trebuie să mă duc pe la un service, pe undeva prin București, să stau pe acolo două-trei săptămâni ca să învăț măcar un minimum de mecanică. Cu GS-urile n-am avut nevoie niciodată, că nu s-au stricat în sute de mii de kilometri prin toți coclaurii Pământului pe unde-am fost. Dar uite că nu ai mereu un GS la îndemână și ar fi fost bine să știu câte ceva. Plus că atunci când vor apăsa bolnavii butonul roșu și se va da nuclearelectrica peste glob, ăștia care rămânem n-o să mai avem service autorizat pentru revizii. Unde-mi repar motocicleta ca să decapitez zombies… zombi? Zombii? Care e pluralul de la cuvântul ăsta care nu e românesc?

Ce e de făcut? Nimic! Îmi dau geaca jos, mă pun în cur pe o piatră lângă ea și scot telefonul să văd ce mai e pe net. N-apuc să citesc prima știre depre ororile trimise de România în Parlamentul European că văd un nene care vine în semi-pas alergător spre mine. Hai că ne și batem de la prima oră, pe asta n-o mai făcusem. Dar parcă-l recunosc de ieri. E șoferul unui UAZ care a adus aici niște turiști sud-coreeni. Se apropie și îmi face semne să opresc tot. Cică a căzut motocicleta ieri pe o parte și el, arată cu degetul spre propriul piept, a ridicat-o. Mulțumesc, uncle! Muy amable! Dar degeaba, că nu pornește. Dă-te, cică! Cu țigara-n colțu’ gurii apucă cheia cu o mână, o rotește, dă la automat și… cum i-am zis. Nimic! ”Aaaaaa!!”, zice! Se apleacă pe partea stângă, sucește de un soi de robinet ascuns sub rezervor, dă din nou pe buton și Șineraiu’ prinde viață în liniștea dimineții din Deșertul Gobi! Victorieeee!

Ce se întâmplase, nene? Păi mi-a explicat puternicul nostru, șeful nostru mongol, cel mai de seama urmaș al lui Ginghis Khan! Cică ieri, pe furtuna aia, când a văzut că a picat mobra a sărit din UAZ (ciochiștii de turiști asiatici nu le iau și lor camere în iurtă, deși ăștia îi plimbă zile întregi, săptămâni chiar prin Mongolia, îi lasă să doarmă în mașini) și primul lucru a fost să întrerupă alimentarea din rezervor în motor. Că pentru aia e robinetul ăla. Are ON, OFF și Res, iar pe Res să dau când nu mai am benzină, zice. Eu n-am așa ceva la GS, nici la F 800-le ăla vechi nu aveam. Deci a oprit robinetul, abia apoi a ridicat-o de jos și a pus-o pe cricul central. Ocazie cu care am descoperit că am cric central, I cry.

Vede că nu mai am benzină, dar îi spun că mă abat până în satul apropiat să pun. Nuuu, cică! Mă rezolvă el. Are în UAZ o canistră de metal, scoate furtunul și îmi toarnă niște benzină. Ce om! Nu-l las să pună prea multă, că poate o avea și el nevoie, cred că a vărsat acolo vreo doi litri. Îl omenesc cu bani mongoli, cum trebuie omenit un om bun, apoi mă urc și o tai.

Traseul de azi are 170 de kilometri și, dacă toate hărțile pe care le am sunt corecte, singurul loc cu oameni e la 70 distanță. Atât, în rest nu e absolut nimic. Iar începutul îmi dă fiori. Cobor într-o vale în care traseul, șerpuit, e inudat. Și e inundat în condițiile în care pe jos e pământ galben, lut. Dacă aveam GS-ul aici era pe undeva mai bine, că ăla are putere masivă. Dar Șineraiu, săracu, efectiv nu trage. Mă afund în noroiul ăla în timp ce se uită cămilele la mine, încerc să ies, cobor și o împing, e groasă! Dacă e așa tot drumul am pus-o. Nu e, dar nici prea ușor. Nisip, wasboard, mă zdruncină de îmi vine să vomit și tot ce pot să fac e să mă consolez cu peisajul. Fain, fain de tot. Seamănă a Africa de la televizor, aia din episoadele Teleenciclopedia.

Sunt cu ochii pe odometrul ăla al motocicletei pentru că am de rezolvat două chestiuni. Satul ce vine, unicul de pe traseu, trebuie să mă alimenteze și pe mine, dar și pe mobră. Și, după vreo două ore și jumătate de mers, dovedesc cei 70 de kilometri. Satul nu e cine știe ce. Niște căsuțe modeste care mai au în curte și iurte, vreo trei clădiri mari, de cărămidă, dintre care una pare școală și… un magazin. Mini-market, știu să citesc în rusă. Intru, dau bună ziua, aleg o Cola, un Snikers, niște biscuiți cu ciocolată și o apă mare. Căci eu, după ce nenea de la cazarea precedentă m-a binecuvântat cu benzină, nu m-am mai gândit să-mi iau apă. Rămăsese să iau din satul-orașul în care n-am mai ajuns ca să alimentez. Așa că am stat aproape trei ore pe drum uscat pe interior de vântul deșertului. Dovedesc un litru de apă, mă răsfăț cu cola și cu dulcele, și o întreb pe doamna de ”benzin”. Cică e, la margine de sat.

Bun, încalec, mă duc la margine de sat și benzinărie este. Mă rog, un container, un rezervor și o pompă. Dar atât, niciun om. Poate e self service ca la Lidl. Nu e! Stau vreo 20 de minute, nema! Așa că mă întorc la magazin, poate găsesc explicații. E și fiul doamnei, își dă seama de problemă, așa că scoate telefonul din buzunar și formează un număr. Vorbește pe ton răstit cu cine i-o fi răspuns, apoi închide și îmi zice ”No open!”. Aide… Păi și eu ce fac? Îmi face semn să deschid bușonul de la rezervor, se uită, clatină motocicleta și zice, cam cu jumătate de gură, că mai am nițică. Unde te duci? Tot în rusă, v-am zis că știu rusă ca Marat Safin. Problema e că nu știu unde mă duc. Adică știu, oarecum. Ongii parcă zicea pe hartă.

• Ongii.
• Hă?
• ON-GII, zic mai răstit și mai clar.
  Băiatul se uită la maică-sa, se uită la mine… E nedumerit.
• Ongii, mă duc la Ongii, repet. Și arăt și cu mâna în direcția potrivită.
  Tot degeaba. Scot telefonul, dau zoom pe hartă, găsesc Ongii și îi arăt.
• Aaaaa, ”AN-GÎ!”.
  Iartă-mă, unchiule, că nu știam că Ongii se pronunță Angî. Da, acolo merg. Zice că merge, că e ok, să îi dau tare c-ajung.

Acum eu am convenit aici, cu voi, că mobra asta nu consumă doi și ceva la sută cum zicea doamna. Ci cam patru. Hai trei jumate că merg pe pământ și nu îi dau blana super-puternică de 50 km/h de care e capabilă. Dar sunt, totuși, o sută de kilometri până la destinație. Mai am trei litri jumătate? Vedem! Dacă nu am, citiți textul ăsta în câțiva ani, după investigații și după desecretizare, când se publică rezultatele din cutia neagră, cum ar veni.

Ies din sat, îmi rearanjez organele interne cu o serie de vreo trei kilometri de washboard, apoi… câmp cât vezi cu ochii și drum bun!!!!!!!! Nu vă imaginați cât mă bucur. E pământ, dar pământ plat, tasat. Merge Șineraiul ca un K 1600 GTL pe drumurile californiene. Aproape că nici nu mă clatină, e perfect. Îi dau și eu 50 la oră de fericire, nu-mi mai pasă nici de benzină. Altfel trece timpul. E și mai răcoare, cred că sunt cel mult 25 de grade, mă simt ca-n filme. Fac pauză după o oră, scot aragazul și pun apa pe foc. Azi se mănâncă, aidoma zilei de ieri, baby morcovi cu carne. Bun. Consum, mă hidratez, și mă întorc la drumul meu bun. Deci mă bucur într-un fel de acest drum care e doar bun, nu neapărat și spectaculos, de nu vă pot descrie. Serios, zâmbesc creepy în cască, mormăi și un cântec mongol pe care l-am auzit probabil prin sat și al cărui ritm s-a imprimat pe creierul meu neantrenat în perioada asta. Măcar am înlocuit fredonatul melodiei lui Maluma, nu mai suportam faza cu Rivaldo.

Gata, track-ul zice că mai am vreo 50 până la orașul cu benzină, dar eu vreau să mă opresc înainte. Undeva la cotul unui râu unde era o mănăstire pe care soldații ruși au distrus-o prin anii ’30 dacă îmi aduc bine aminte. Aminte ce-am citit, că nu eram pe aici în 1930, eram la meciu’ cu Celsi. Au ucis, zice-se, vreo 200 de călugări și restul de până la o mie au fugit și s-au adăpostit. E o zonă cu altfel de relief, arată ca-n filmările trimise de roboții NASA de pe Marte. Iar pe jos, talentul Mongoliei: washboard cu nisip. Și nu orice nisip, cel mai adânc nisip pe care l-am întâlnit de când sunt aici. Mă întrebuințează serios, sunt foarte aproape să cad de vreo zece ori, o dată chiar o las pe o parte de la viteză foarte mică. Faza e că Șineraiu’ n-are forță să răzbată cu treapta întâi prin nisip, iar cu a doua se îneacă. Transpir bine, dar vine destinația și mă scapă de viața amară și de chin.

Cum ziceam, pe un cot de râu unde albia verde contrastează puternic cu maro-griul dealurilor stâncoase din jur. Un complex de iurte, unul care pare simandicos tare. Las mobra la poartă, intru, văd că în clădirea principală am și restaurant, da’ și recepție. Wow! Mă înființez la doamnă, dau bună ziua și cer cameră. Doamna, fără să vorbească engleză, scoate o foaie A4 laminată și îmi arată că mă costă 250.000 de tugrici. HA???? Vreo 330 de lei. Mult, tanti. Adică eu super apreciez efortul de a construi aici, într-un complet pustiu. Apreciez și că arată bine, probabil iurtele sunt foc, dar parcă n-aș da 330 de lei când ieri am stat la 130 de lei cu tot cu cină. Mă gândesc dacă să-mi încerc o negociere, dar renunț când vâd că ochii i s-au fixat pe geaca mea BMW Motorrad care costă, probabil, cât o iurtă. Nu pot să fiu nesimțit, aia e. Zic nu, săru-mâna, dar zic ca prostul. Că aici n-am cum să pun cortul nici dacă vreau. E fie nisip adânc, fie rocă. Îl fixez cu ce, cu superglue, cu flegme?

Ies din curte, mă sprijin pe motocicletă și mă uit în jur. Arată frumos, văd și ruinele mănăstirii, râul se aude fantastic. Dar unde naiba mă duc? O iau ușor la pas și vad că oamenii au constuit o grămadă de iurte. Au și mini-căsuțe de camping, pare-se. Sau, stai? Ăsta cu căsuțe e alt complex? Așa pare, pare un gard între ei și ăștia la care tocmai am fost. Mă urc pe motor, ies la ”drum”, caut intrarea în complexul al doilea și sunt întâmpinat de o fată. Am un feeling bun. Îi explic că vreau să ”sleep”, zice ”ok”, scoate telefonul și tastează. 77.000 de tugrici, adică… nu știu acum exact, undeva sub 100 de lei cred. TA-LENT! Diner? Da, fată, bagă și dinner. 33.000 în plus, cică. Adjudecat!

Îmi iau în primire căsuța, refuz iurta. Simplă, mică, extraordinar de curată, cu miros de lemn și așternuturi albe, impecabile. Mă dezbrac de hainele moto tot mai împuțite, mă duc și fac un duș la băile comune care sunt impecabile, revin în cameră și… blackout! Toată oboseala din ultimele zile, tot stresul de pe drum, toate necazurile cu furtuna de ieri m-au leșinat. Mă trezesc după vreo trei ore din cauza vântului care s-a întețit. Suntem protejați de dealuri aici, nu se poate repeta episodul de ieri. Îmi iau adidașii de, culmea, hiking în picioare și mă urc pe dealurile astea stâncoase. Se vede mișto de tot, mă duc și spre mănăstire să îi văd ruinele, îmi prinde bine mișcarea. Din nou senzația aia de singur pe lume. Sau nu de singur pe lume, că aici sunt construcții, iurte, oameni. Senzația aia de expediție pe la poli, pe undeva. Sau pe Lună. Că na, nu ești singur, dar ești atât de departe de orice familiar încât pare altă lume, altă planetă. Stau ceva cocoțat pe stâncile astea, mă uit la râu și la vale, apoi în zare la munții stâncoși prin care mi-am făcut eu drum încoace.

Cobor de pe dealuri fix când e ora cinei. Bun, am plătit 33.000, adică vreo 45-50 de lei. Ce mare lucru îmi poate da? Păi… întâi un soi de supă groasă cu bucățele de carne, grâu din ăla de colivă, fasole și porumb. Delicioasă, rad tot bolul. Apoi, la felul doi, două fripturi de vită făcute, vă jur pe toți zeii, perfect. Un medium cum nu le iese nici pârnăiașilor de la crâșmele cu pretenții din București, ăia care se vizează chefi, bagă noaptea cocs prin cluburi așteptând să crape pitpalacu-n ei și ziua transpiră abundent deasupra unei farfurii în bucătărie. Lângă friptură niște cartofi fierți și o salată. Impecabil, serios. Și nu o zic de foame. Cinstesc și o bere din Mongolia, să curgă, și plec satisfăcut la culcare. Satisfăcut și rupt de beat. Avea dreptate Cristiano Ronaldo, dacă n-ai antrenament serios te poate rupe și o bere.

Splendid! Serios, mă simt extraordinar aici. Au mai venit niște gipuri cu turiști, unii gălăgioși. Chinezi. Nah. Dar tot mi-e bine. Aproape că aș mai sta o zi. Dar nu stau și, cu rușine o zic, nu stau pentru că nu e semnal. N-am net și, oricât de revigorant e în seara asta să fac orice altceva, mai am și treabă. Că deh, mai și muncim. Gata, mă bag la scris, la încărcat toate electronicele și somn. Dacă mă trezesc mâine la 7, să am 8-9 ore de somn, sunt împărat.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.