Mongolia, ca un nomad #5 – Șineraiu’ e spulberat de mama furtunilor

De mult ce voiam să mă odihnesc, de aia m-am trezit la 4:50. Da’ măcar am dormit bine, în pat bun, cu pernă bună. Trebuie să conteze și asta la ceva, nu? Am mai multă energie, așa că dau drumul unei cafele în cameră și ies s-o beau afară, să văd răsăritul. Aș pleca, dar parcă n-aș rata micul dejun inclus în preț. Nu de foame, cât de teama că până la destinație nu mai am ce mânca. Mă seacă gândurile astea de fiecare dată, îmi scade bateria internă a corpului cu zece procente imediat ce mă trezesc pentru că în loc să mă bucur de ce e acolo, de cafeaua ce urmează, mă gândesc că o să fie greu de tot pe drum.

Mă frichinesc, mă apuc să împachetez și-mi dau seama că devin tot mai eficient pe zi ce trece. E normal, așa s-a întâmplat în toate călătoriile mele moto. Vine și ora 7:30, mă duc să mănânc, doar că recunosc drept comestibil pâinea, untul și o marmeladă. Pe lângă asta mai primesc cafea, ceai, un soi de supă clară de care nu mă ating și o salată verde cu roșii cherry. De unde or fi adus roșiile alea, nene?

Gata, dau să plec și sunt oprit de o doamnă din Coreea de Jos care vrea să facă poze cu Șineraiu’. Al naibii, are și mare sex appeal hârbu’. Planul pe azi e să revin la asfalt, să dau 30 de kilometri până în orașul în care am fost ieri, apoi să apuc un alt drum. De data asta e improvizația mea, nu mă iau după track-ul pe care-l am în telefon. Că văd că pe Google Maps îmi arată mare frumusețe de drum… Ar fi trebuit să știu că Google Maps nu funcționează în Mongolia, că doar am mai fost. Și fix așa e. Ajung în oraș, dau să iau drumul pe care mi-l arată aplicația și… canci. Nu e nimic, ce drum? E câmp! Bine, sunt niște urme pe pământ. Faza e că nici n-am altă variantă, track-ul pe care-l am mă duce hăăăăăt încolo, ocolesc sute de kilometri, nu e drum de o singură zi. Așa că decid, într-un exercițiu de inconștiență, să mă duc în direcția destinației mele. Adică mă uit de sus pe hartă, văd că ar trebui să ajung cam în nord-vest, pornesc Garminul pe busolă și o iau spre punctul ăla. Prin câmp, la propiu. După ce indică busola, ca Amerigo Vespucci mai alaltăieri.

Nu e nimic, tăticule! Nu știu dacă lumea merge din orașul ăsta spre locul unde trebuie să ajung eu, da’ dacă merge sigur nu o ia pe aici. Că aici e, cel mult, o urmă pe pământ. Uneori mai multe, dar cam toate duc la câte o iurtă de nomazi, la păstori. Nu e ca și cum am de ales, am măsurat distanța ”pe drept” cu Maps.me și îmi zice 90 de kilometri de unde sunt acum. Îi dau. Nu știu cum să descriu, dar nu cred că am numărat în viața mea kilometri așa cum o fac acum. E de-a dreptul înspăimântător să mergi fără direcție într-o epocă în care ne-am obișnuit cu aplicațiile astea care ne dau detalii despre orice colț din lume. Puneți asta pe lângă faptul că merg prin deșertul Gobi, că nu e nimic pe nicăieri, sunt singur cuc și mai bate și vântul din față, adică am o viteză maximă de 40-42 km/h. Îi dau așa, sper să nu pățească Șineraiu’ ceva că aici rămân pentru eternitate.

Orele trec greu, terenul e accidentat, dar abordabil, iar eu caut semne, repere cum că merg bine. E neliniștitor, ca să mă exprim suav, pentru că sunt convins că m-aș distra pe motocicletă azi dacă aș avea certitudinea că direcția e corectă. Semnele vin, într-un târziu, când pulsul îmi e ca al lui Bagnaia în cursa finală de anul trecut de la MotoGP. Ajung într-un loc tare mișto, un loc unde acum 104 ani un domn din SUA venea și găsea, dacă internetul nu minte, primele ouă fosilizate de dinozaur. Plus numeroase alte fosile de dinozaur. Acum 104 ani, unchiule!!!! Cu ce naiba a venit el acum un secol și ceva aici? Cât i-a luat? Ani? Și cine i-a zis lui, în America, că undeva în mijlocul Mongoliei, departe de civilizație și după standardele de azi, sunt oase care par cam mari? ”Astea sotto nu-s de cal”, și-o fi zis păstorul mongol care a dat peste ele în timp ce săpa o budă. Există răspunsuri pentru toate aceste întrebări și le voi căuta când voi avea internet.

Până atunci, mulțumit de mine și de abilitățile mele de navigator prin deșert, mă recompensez cu o iurtă. E un complex de iurte chiar la marginea zonei cu fosile, iau una întreagă, populez camera cu tot ce am pe motocicletă și îmi fac ceva din mâncarea mea adusă din România. Vită cu baby morcovi, o delicatesă! Planul e să mă duc să văd și zona aia cu fosile, Bayan Zag, dar tot amân. Și amân până când văd că departe, la orizont, cerul se face negru. Bun, haida. Mă urc pe Șinerai, bat kilometrul care e exclusiv cu washboard de-mi sar dinții din gură, mă minunez de culoare roșie a pământului în care a scormonit americanul acum un secol, dar nu e timp de pierdut. Negrul se apropie și nu mai e doar negru, e negru-gri. Furtună de nisip, dar ceva cum n-am mai văzut.

Mă urc, îi dau cât poate duce Șineraiu’, parchez la intrarea în complex și mă refugiez în iurtă chiar în clipa în care, estimez eu, mai sunt cinci minute până să fim loviți de zid. Că e zid, se vede colosal, natura e power rău de tot chiar dacă în cazul de față e înfricoșătoare. Îmi trece prin minte să aduc motocicleta și să o bag în iurtă, dar nu o fac. Pentru că sunt prost și pentru că am extrem de mult bun simț, de aia. Să nu le fac oamenilor aici schema.

Și vine!

N-am mai trăit în viața mea așa ceva. Mai întâi se face întuneric din cauza nisipului purtat de vânt cu o putere extraordinară. Acoperișul iurtei pare că face față cu greu, nisipul intră peste tot, pe jos e Năvodari! Durează cam 20 de minute, iurta se clatină de spui că urmează să zboare de peste capul meu. Ce o face motocicleta mea? N-are cum să reziste la așa vânt, sunt sigur. Vreau să ies, dar nu pot deschide ușa că începe runda doi. Fără pauză. Ploaie torențială și vânt de te ia pe sus. Îngrozitor. Plus 100 de fulgere pe minut! Reușesc să deschid ușa de la iurtă și văd Șineraiu’ căzut. Pe o parte, cam la doi metri de unde l-am parcat. Am pus-o! Dar n-am ce face, nu mă pot duce acum la el că mă ia pe sus. Și nici măcar nu e exagerare, puterea vântului e peste tot ceea ce am văzut eu în toți anii mei de viață. Ține și ploaia vreo 20 de minute, apoi se mai domolește. Îmi fac curaj, ies, dar Șineraiu’ e în picioare. WTF?!?! Mă duc la el, pare OK. Are crash-bars, nu e lovit și nici nu e ceva rupt pe la el. Mă uit în jur, iar vecinul de iurtă îmi face un OK cu mâna. Cred că el l-a ridicat. Mă ajută să îl aduc în fața iurtei mele, că e mai protejat locul de vântul puternic. Mă uit la ulei, nu pare curs. Benzina a curs, dar nu e tragedie. Sigur au ăștia pe aici vreo doi-trei litri. Dau să bag cheia în contact… canci!

Ea intră, dar atât face. Doar intră. That’s what she said… Butucul ăla nu face nicio mișcare, nu se mai rotește. Și simt când bag cheia cum intră prin praf. E clar, a intrat nisip ud acolo. Fac câteva încercări, degeaba! E țeapăn și nici nu vreau să foțez, ca dacă rup cheia-n el… N-am de ales, trebuie să aștept până mâine dimineață, pe lumină, și să mă rog să nu fie grav. Sau să știe oamenii de pe aici ce să îi facă.

E de nedescris, dacă n-ai trăit așa ceva, cât de mult te afectează problemele mecanice când ești în locuri de tipul ăsta. Slavă Domnicului, GS-urile mele de peste ani n-au avut. Când am avut, în Siberia, am avut norocul câștigătorului la Loto și am fost ajutat de niște băieți tari din Yakutsk. Că atunci am fost prost și mergeam eu ca viteazul pe o Lena Highway plină de gropi în macadam. Dar acum mă simt groaznic de neputincios. Sigur, în cel mai rău caz s-a dus în morții ei mobra, îi dau doamnei 600 de euro pe ea și-mi văd de drumul spre România. Doar că sunt în mijlocul fucking nimănuiului. Cu o tonă de bagaje. Ce fac? Cu nu sunt drumuri deloc, șosele. Cine mă ia de aici? Și las motoreta aici? Că o mai face câteva sute în starea asta. Mă rog, nu de bani îmi pasă acum.

S-a întunecat și stau degeaba să mă uit la ea. O las în fața iurtei, că a început din nou ploaia, și aștept până mâine cu speranța că știu oamenii ăștia cum s-o rezolve. Vorbesc și cu prietenul Drăgan, de acasă, care-mi spune să încerc cu ceva aer comprimat, spray de contacte, că dacă a intrat nisip acolo ăla l-ar scoate. Mda, văd mâine. Cred că fix spray de contacte au ăștia pe aici, pe la iurtă. Să dea cu ele la contactul cămilelor. Cert e că deși afară plouă tare și eu stau comod în iurtă, n-o să dorm bine. Că am asta pe cap. Dar, na. Face parte din aventură, nu? Am vrut ca un nomad…

Mă bag în pat, mai am vreo două episoade descărcate din House, și mă întreb ce s-ar fi ales de mine dacă alegeam să pun cortul în seara asta. Într-o zonă care e complet plată, nu aveam niciun colț, niciun adăpost. Îngrozitor, nici nu vreau să îmi închipui. Mă descoperea și pe mine un alt american, peste 104 ani, chircit cu telefonul în palme uitându-mă la tictocuri cu Hawk Tuah în ultimele clipe din viață.

Mongolia, nene! Nu e ușoară, dar de aia e frumoasă!

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.