Mongolia, ca un nomad #4 – Cine mulge vacile din Gobi?

E cinci și un pic, mă trezesc în sunet de frâne de camion care tocmai trage în parcarea de peste drum. Brusc, dar măcar m-am… dar măcar nimic, a fost horror, hai să nu ne mai prostim unii pe alții pe aici. Cinci ore de somn prost, puteam la fel de bine să dorm pe ciment, era la fel de confortabil. Mă ridic anchilozat din pat, apăs butonul de la fierbător, torn apă în el, pun două lingurițe de cafea și aștept. Nu merge în ritmul ăsta. Oricât de mult mi-ar plăcea mie pustiul ăsta fermecător al Mongoliei, ocazionalele oase ale unui animal puțin norocos de pe marginea drumului, spartanul satelor zgârcit împrăștiate pe hartă, dar dacă nu am energie e degeaba. Nici somn, nici cafele multe, Red Bull nu există, nu e bine.

Sorb din cafea și iau decizia de a dormi bine la noapte. Scump, dar bine. Și am două opțiuni la îndemână. La 130 de kilometri în jos, drept, e Dalanzadgad. Un oraș măricel unde văd pe internet un hotel mișto după orice standarde. La 330 de lei camera dublă, cu mic dejun, cu aer condiționat, cu baie, arată ca orice hotel de patru stele din România. Încep devreme, așa că o să ajung devreme. În vreo trei ore și ceva, estimez. Deci hai mai bine să îmi complic viața și să mă duc azi unde voiam să mă duc mâine, adică la Yolyn Am. În sud, în munte, practic peste drum de China, o vale ca-n filme unde e posibil să mai văd zăpadă. Sau gheață. Mă urc pe Șinerai și-i dau. Cât de drept e, neniculeeee… Dacă aveam GS-ul jur că sub 180 nu o lăsam. E mai bunicel asfaltul, gropi sunt puține și semnalizate cu vopsea, le vezi de departe, iar GS-ul are frâne în caz că se trezește vreo cămilă să traverseze. Și se cam trezesc, de ce să vă mint. Cămile, vaci. Apropo, am două dileme. De fapt, aveam, că una a fost lămurită pe parcurs. Da’ vi le spun.

Prima e cu cămilele. Bun, știm că beau multă apă și că beau rar. Dar eu merg de două zile și n-am văzut o băltoacă măcar, nimic. Nu e apă pe nicăieri. De unde beau? Ei bine, a mai fost nevoie de vreo juma’ de sută de kilometri să văd că undeva, la cam 500 de metri de drum, e amenajată de om un soi de oază. Un bazin înalt de 30-40 de centimetri în centrul căruia a fost săpat un puț. Acolo iese apă și e plin, dar plin de cămile, oi, capre, vaci și cai care se adapă. Unde mai pui că de la atâta apă s-a și înverzit un pic în jur. Arată fabulos.

A doua dilemă, aia nerezolvată, e legată de vacile astea ale nimănui. Pentru cine se pricepe o să sune ciudat, deși am fost și eu cu lunile la țară în fiecare an, am stat cu zilele cu vacile la câmp, la păscut, da’ uite că n-am întrebat pe nimeni. Bă, nene, pe vacile sălbatice cine le mulge? Că pe alea domestice le mulge omu’ dimineața și seara. Dar pe astea din deșert, dacă n-au progenituri să le sugă, cine le mulge? Și dacă nu le mulge nimeni, ce se întâmplă cu producția? Aș căuta pe Google, da’ mi-e teamă să nu mă ia FBI-ul la ochi cu curiozitățile astea ciudate. Serios însă, care e miracolul naturii în cazul de față?

E încă răcoare, mi-am și udat o bandană și mi-am pus-o la gât unde ieri m-a ars soarele. Apropo, nu am învățat nimic din Columbia aia unde mi-am trăit, pe numărate, un an din viață. Acolo, tot pentru că e relief înalt și UV-ul e ”extreme”, motocicliștii merg fie cu o eșarfă la gât, fie cu șapca cu cozorocul la spate pe sub cască. Să nu îi ardă sorinel pe gât. Ieri nu m-am protejat, azi m-am. Am și spor, nu simt orele de mers. Și de data asta nu mai e nimic, nici măcar benzinării sau marketuri. Zero lucruri în 130 de kilometri. Nice! Văd munții în față, un zid înalt peste care-i China la doi pași și văd și fum de oraș. E Dalanzadgadul pe care voiam să îl ocolesc acum, doar că mi-a trecut prin minte că sigur trebuie să aibă o cafenea. Și are, mai multe chiar, iar eu nimeresc la una deșteaptă. Comand un cappuccino, că e mai greu de stricat în caz de nepricepere, plus un bol cu șnițel de pui și salată, de tipul celor pe care le găsești pe la noi prin benzinării. Decentă mâncarea, surprinzător de bună cafeaua. Am băut cafea mai proastă în București ca să fiu complet onest cu voi.

Mi-am dat restart, hai spre Yolyn Am! Adică spre Valea Vulturilor, un defileu în zidul ăsta muntos în care, spune pe afiș, ar trăi un model de capră, aia siberiană, dar și leopardul de zăpadă. Sau ceva de genul. Ar trebui să fie zăpadă permanentă acolo, în miezul defileului. Ajung rapid, adică într-o oră, fac stânga pe drum (cum altfel?) vălurit și intru în defileu. O frumusețe de nedescris și o liniște pe care o surprind cu o filmare pe telefon, ca să nu ziceți că mint. Nu se aude nimic. Ni-mic! Nu știu voi, dar eu n-am mai trăit așa. Nimic, gâză, pasăre, cuc, bășină, zero sunete. Nici vântul nu bate, e pe cât de fascinant pe atât de creepy.

Bag vreo 15 kilometri cu greu, pe drumul accidentat, și mă minunez la fiecare sută de metri. Văi, dealuri, vârfuri înăltuțe, chelioase, câte un vultur care planează în căutare de șogâți, ăia mici pe care încerc eu să nu îi iau la roată, căci sunt cu miile peste tot. Fac și niște poze, mă prinde și o ploaie scurtă, dar nu văd nici gheață, nici capră și nici leopard. N-am venit pentru asta, dar orișicât. Nu m-ar fi deranjat. Văd în schimb o dubă rusească (UAZ îi zicea?) plină ochi cu turiști chinezi care s-a stricat într-o urcare. Și mai văd un nomad adevărat, nu ca mine, care mână trei cai de la spate de pe motocicletă. Una care pare mai capabilă ca a mea.

Bun, petrec vreo două ore în mijlocul acestui frumos, însă simt că e momentul să mă întind pe ceva moale. Am zis că vreau odihnă serioasă, mă țin de ce am zis. Trebuie să mă întorc în Dalanzadgad, apuc drumul îndărăt, doar că… mă mănâncă iar. Undeva în zare, pe dreapta, fix la poalele munților văd niște iurte. Și-s multe, e clar că nu-s nomazi și sunt turistice. E bine la hotel la lux, dar parcă mai bine e în mijlocul naturii, la iurtă. Așa că părăsesc asfaltul, o iau de-a dreptul pe câmp pentru că… Mongolia și, după 10 kilometri (mwe iluziilor optice, părea mai aproape) dau de complexul ăsta. Vreo 20 de iurte și vreo zece casuțe. Arată top, top top! Mă întâmpină un băiat care spune că vorbește ”little” pe englezește, iar little înseamnă că doar little a știut să zică în limba lui Biden. Aflu că iurta e mai ieftină, dar nu mi-o poate da pe toată pentru că are patru sau cinci paturi și că dacă vreau singur să stau la căsuță. Scrie pe foaie cu pixul că mă costă 150.000 de tugrik (cred că le-am zis până acum în opt feluri), adică vreo 200 de lei dacici, bani în care primesc cazare, cină și mic-dejun. E atât de puțin încât nici nu mă prefac afectat, ca să mai lase din bani, cum făceam prin alte țări.

Așa, au construit oamenii ăștia aici ceva spectaculos. Casuța mea are trei paturi și o masă, iar totul e țiplă. Saltele de calitate, așternuturi albe din alea de hotel de cinci stele din Europa de Vest, superb. Băile, evident, sunt comune. Mă rog, bărbați și femei. Dar arată ca o baie de la o sală de fitness cu pretenții. Până și bateriile de la duș sunt de calitate, am și apă caldă. Ce bine e să te speli, nenicule, și să o faci cu apă și săpun, nu cu șervețele umede. Umplu camera cu bagaje, leg Șineraiu în parcarea aflată la 300 de metri de cameră (Doamne-ajută!), pun chestii la încărcat, dorm jumătate de oră, scriu, mănânc niște coaste de vită cu legume top, beau două ceaiuri și o cafea. Trai regesc! Aveam nevoie, m-a cam secat deșertul. Încerc să adorm devreme, sper să-mi iasă, dar mă îndoiesc. Că în timp ce scriu asta cu ochii aproape închiși au tras în parcare trei dubițe cu sud-coreeni. Îi recunosc după grai, pun pariu cu oricine că de acolo sunt, și știu for a fact că vor face gălăgie. Că așa fac oriunde i-am întâlnit. Well, acum măcar pot dormi relaxat cu dopuri, că aici nu-mi bagă nimeni șurubelnița în ficat ca să-mi fure laptopul și cei 50.000 de tugrici pe care îi mai dețin cash.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.