Mongolia, ca un nomad #3 – Deșertul Gobi nu se joacă, ți-o dă!

Hai că am supraviețuit! Scot capul din perna gonflabilă de 29 de lei de la Decahtlon și constat că sunt ologit. Spatele, umărul stâng, gâtul. Am dormit groaznic și, unde mai pui, mi-a fost și frig. Nu-mi era dacă aveam timp să mă bag cum trebuie, pe lumină, în sacul de dormit. Sau dacă nu îmi uitam pantalonii de bumbac, de ”trening”, acasă. Am dormit în blugi, învelit aproximativ. Deschid fermoarul cortului și văd, la cinci metri, două văcuțe care se uită la mine. S-or mira și ele că doarme un nebun aici, în bucătăria lor. Se dumiresc că nu sunt prădător și continuă să culeagă vegetația pitică ieșită dintre pietre.

Bun, nu avem timp de prostii, chiar dacă nu e nici șase dimineața. Scos aragazul, montez mini-butelia cu gaz, cafea. Și nu orice cafea, mi-am cumpărat din București ceva power, am măcinat-o acasă că deh, și o fac aici la ibric. Iese bine de tot. Stau în scaunul comod, beau cafea și mă uit la valea aia verde pe care și acum pasc animalele. E ca un documentar văzut de la un cinema de lux, pe ecran 4K. Și încă ceva. E o liniște ireală. Da, și la noi e liniște la munte, la pădure. Dar tot se mai aude ceva. Se aud greierii, se aud păsări, câte o drujbă care toaletează, wink. Aici nu-s. E liniște perfectă, dacă nu bate vântul nu se aude absolut nimic. Din nou, e de experimentat, greu de descris în cuvinte. Și nu, nu e limbajul de lemn cu ”greu de descris în cuvinte”. Că una e să spui ”Andreea Marin e de o frumusețe greu de descris în cuvinte” și alta e să spui asta despre liniștea și frumosul de aici. În primul caz se poate descrie situația, e o combinație de viață ușoară, cu grijă mare, poate și niscaiva bisturiu de doctor iscusit. Aici e imposibil, jur.

Mă apuc de stâns. Să moară mă-sa, sunt mai multe decât am scos. Și sunt și pline de praf și de nisip, e absolut îngrozitor procesul. Unde mai pui că durează și vreo oră jumate. Până la urmă, deja transpirat fleașcă, le dumiresc cumva. Le leg pe motocicletă, sper să nu semăn laptopuri și drone pe drumuri de țară din Mongolia. Azi continui drumul spre sud, spre Gobi. Rețeta e asemănătoare. Mă întorc pe un alt traseu de pământ vălurit la drumul principal, merg pe el de-mi vine acru în gură, apoi îi fut o stângă vreo 40 de kilometri prin deșert către un alt loc frumos. Șineraiu pornește din prima, o premieră, și o iau ușor-ușor. Mi-e cam milă, n-am să vă mint, când dau cu el în gropile astea. Dar efectiv nu pot fi ocolite. Dacă mă abat de la potecile deja formate dau în nisip. Adânc. Și sigur, nu e la fel de greu pe nisip cum e cu GS-ul mare, nici viteza nu e aceeași, dar tot îmi ucide brațele.

Se vede că mă duc spre Gobi, e nouă dimineața și e deja caniculă. Trec vreo 35 de kilometri de pustiu complet și intru într-un sat. Cu magazine, nene! Că acum știu rusă, iar semnele care anunță mini-market sau supermarket îmi sunt accesibile. Am trecut peste nivelul de acum câțiva ani, din Rusia, când știam că e de mâncare unde scrie ”Pectopah”. Cine știe rusă știe de ce eram prost. Eu mâncam doar la Pectopah… Acum măcar știu să citesc, chiar dacă înțeleg doar esențialul. Și încep să îmi aduc aminte de sentimentul ăsta pe care-l cam uitasem. Sentimentul de bucurie, aproape de împlinirire care se instalează atunci când, după o porțiune mare de pustiu, dau de civilizație.

Intru, dau bună-ziua, iau două sticle mari de apă, o cutie de lapte cu ciocolată, o înghețată și niște biscuiți rusești care mi-au ținut de foame și pe vremuri, în alte călătorii. Aici am și semnal 4G și dau o tură pe internet. Așa trece o oră, iar de mișcat mă mișcă doar soarele care s-a mutat și nu mai e separat de mine prin dubița de alimentare a doamnei de la market. Arde! Opresc, bag niște benzină corectă de 92 care costă vreo 3,5 lei pe litru și constat că doamna cu închirierea a cam mințit. Mi-a zis că Șineraiu’ consumă doi și ceva la sută. Fac niște calcule și mie-mi dă cam patru la sută. WTF!? Păi 800 GS-ul meu mergea pe Drumul Oaselor cu 3.9 și unghiera asta ia 4? Ia! Poate pentru că merg cu ea în blană, poate n-ar trebui. Dar ce-ar mai însemna să reduc la 35-40 la oră? Îmbătrânesc! Îmi pierd răbdarea, adorm, încep să fac prostii.

Mă pun pe drumul asfaltat, ăla care coboară de la UB spre sud și merg a prost din nou. Sunt depășit de absolut toate chestiile motorizate. Mașini, dube, camioane, utilaje agricole, totul trece pe lângă mine ca Rossi pe lângă rivali pe vremuri. Fac pauze doar pentru benzină, că m-a învățat doamna să pun mereu, chiar dacă mai am, că nu se știe, și pentru câte un market sărăcăcios de unde îmi iau de obicei apă și biscuiți. Trec și prin vreo două alte sate, dar în rest e cum știam. Drept, pustiu complet, fierbinte și… încep să apară cămilele.

Orele trec greu, foarte greu, iar unica cană de cafea plus somnul puțin și prost își fac treaba prin trupul meu. Ajung, mult după orele amiezii, la locul unde trebuie să părăsesc șoseaua. E o stângă direct pe drum de nisip. Plus washboard, valuri. Cea mai proastă combinație ever. Dar intru, nah. Și îi dau câțiva kilometri, puțini, dar… nu. Nu merge. Am de făcut 40, iar eu mă deplasez cu cel mult 20 la oră. Ar însemna două ore doar de mers, plus încă jumătate pentru opririle de hidratare. Iar căldura… sunt 45 de grade în soare ca popa. Stau, încerc să fiu lucid. Nu prea are rost. Acolo unde ajung e frumos, nu zic, dar o să ajung distrus. Nu e nici naiba în jur, n-am unde dormi, iar în starea în care mă aflu și la căldurile astea o să fiu extenuat doar cât scot bagajele de pe motor, nu mai pomenensc despre instalarea cortului și restul. Tratez un pic cu mine și îmi dau dreptate. Mai am săptămâni bune de stat în Mongolia, țara e plină de locuri mișto, n-o să mor dacă îl ratez pe ăsta. Ba din contră, poate mor dacă nu-l ratez. Așa că fac cale-ntoarsă. Însă… spre ce?

Nu am plan de rezervă, nu credeam că o să fie nevoie de unul. Știu doar că următorul oraș serios e la 170 de kilometri distanță. Din nou, judecați asta prin prisma velocității descrise de trocariciul meu. Trei ore jumate doar de mers, probabil cinci cu tot cu pauze. Aș ajunge la buza întunericului. Dar am de ales? Nu știu ce e pe drum, dacă mai sunt alte locuri unde pot dormi, pe Google Maps nu e nimic. Și nu, campingul în deșert chiar nu e o soluție. Sau e, însă doar în ultimă instanță, doar dacă mă prinde noaptea.

Dar am noroc, ca de obicei. Nu mai merg 40 de kilometri și dau de un sat. Pe model rusesc, satul mai la dreapta, iar stânga-dreapta la șosea sunt magazine și locuri în care se vinde mâncare. Plus benzinării. Trag mai întâi să pun benzină, plătesc și fac spre domnul semnul internațional pentru Hilton: două palme împreunate și puse pe un obraz. Cică da, uite fix peste drum. Trag peste drum, bat și intru… tot mini-market. La casă, doi copii călare pe un telefon, se uită la ceva desene. Mă văd, se sperie și urlă după părinte. Apare mama lor, cu un kinder de 0,5 ani în brațe.

Hotel?
Yes!
Do you have a free room?
Yes, free room!

Și de aici nu ne-am mai înțeles. Am priceput numai că mă costă 60.000 de bani locali un pat într-o cameră. Cu baie comună, pe hol. Baie să te piși și să te speli pe mâini, duș n-avem. Bun, adjudecat. Nu sunt în măsură să fac nazuri. Despachetez, car tot în cameră, bag sub pat lucrurile mai bune să nu fie luate suvenir de viitorii colegi de cameră și, fix la fix, începe furtuna de nisip în clipa în care scot ultimul lucru de pe motor. A naibii, parcă tot la ora la care a început și ieri. Vâjăie casa în care stau de spui că urmează să fie lansată pe orbită. Ce o fi cu Șineraiu’ meu de afară, oare? Naiba știe. Îmi pun toate nenorocirile electronice la încărcat și îmi stric complet seara când constat că tot, dar absolut tot ce am înregistrat cu GoPro (din nou probleme cu mizeria asta) în primele două zile n-are sunet. Aș putea jura că pe cameră, când dădeam play, avea. Acum, că am scos în laptop, n-are. În fine. Îmi duce moralul la zero, blestem și jur că nu mai filmez nimic în veci, și încerc să dorm. Cu toate frichinelile, cu tot bâțul, s-a făcut 11 și ceva. Dar cum să dormi? Nu zic, așternuturi curate, deși uzate. Dar nu e pat. E un cadru de lemn cu o…. podea de lemn peste care e pus un soi de cearșaf mai gros. Aș putea scoate salteaua mea gonflabilă, dar sunt leșinat, fix să suflu-n aia acum nu am energie. Plus că ar trebui să răscolesc iar în bagajele de sub pat… nu am chef. Adorm pe la miezul nopții, la 40 de grade Celsius în cameră.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.