Mongolia, ca un nomad #2 – Prima furtună mă prinde la cort

Teleghidat mă urc în taxi, unul chemat prin aplicație. Sunt cinci ore diferență de fus orar, da’ parcă mă bat mai rău decât cele șapte sau opt pe care le-am tot trăit în anii ăștia în Columbia. Bine, acolo aveam și cafenele power lângă apartament, aici n-am. Că nu stau la dejun, foame nu-mi e, mă duc să iau motoreta, să scap de stres.

Așa, să vă zic. Pentru că n-am putut veni cu F 900 GS-ul meu până aici de data asta, am decis să închiriez… o chinezărie. Nu săriți, că nu are sensul ăla. Dar așa îi zic și localnicii. E un Shineray (shine ray, dar eu îl citesc șinerai) Mustang de 150 de centimetri cubi. Are vreo 8 cai putere și e motocicleta ieftină pe care o cumpără nomazii să umble peste tot. Și când zic ieftină I mean ieftină, e 600 de euro nou-nouță adusă de la vecinii din sud. Am citit, înainte să plec, fel de fel de experiențe ale oamenilor din Europa veniți să închirieze modelul ăsta. Unii zic că au mers o lună cu el și n-a avut nimic, alții zic că s-a stricat de zece ori în cinci zile, că le-a compromis tura. Mda, e loterie pare-se. Dar o loterie la care, în acest moment, sunt nevoit să particip.

Ajung într-un soi de sat legat de Ulan Bator, îl omenesc pe șofer cu 15.000 de tugrici pe lângă ăia 30.000 cât făcea cursa, și intru în curtea pe care o recunosc din pozele de pe internet. Doamna? O localnică de vreo 45-50 de primăveri, sobră, dar politicoasă. Tunsă scurt, destul de bine pe fibră, cu bluză The North Face, pantaloni cargo Jack Wolfskin și ghete The North Face, deci merge bine afacerea. Mai bine nu se putea.

Sărumâna, doamnă dragă. Sunt eu, Cristian from Romania.

Doamna stă în centrul unei curți în care sunt două containere lungi de metal (oare de ce, wink!), o iurtă și o casă obosită și dă ordine unor băieți care par să repare Șineraiuri. Sunt vreo 20-25 de motociclete ce par funcționale și alte cinci-șase care sunt pe masa de operație. Fabrică, nu alta!

Uite-o, asta e! Și îmi arată una care pare trasă deoparte, albastră, cu look relativ fresh. Că și asta citisem, cică dacă prinzi una mai veche, cu peste 5000 de kilometri, ai pus-o. E la limita de sus a vieții. A mea arată binișor, văd că a fost rulată 1300 de kilometri. Pentru un GS, asta e nimic, e abia revizia de după rodaj. Pentru Șinerai, e adolescența. Bun, începem biznisu’, că nu suntem aici să devenim amici. Cică să o verific, să mă uit la ea. Să am grijă la ulei, că se cam duce, să mai completez din când în când? Cu ce? Te descurci, tinere român. Cumperi 10w-30 de habar n-am unde și îi pui. Ok, șefa! Așa, să ai grijă că se potrivesc cheile între ele și ți-o pot fura localnicii. De ale voastre, alea mari, nu se atinge nimeni nicăieri în Mongolia. Dar de astea au nevoie, le pot folosi. Se ciordește agravant! Și îmi pune în brațe un lacăt și un lanț, să o leg seară de seară, cică. Asta-mi mai trebuia, greutate în plus. Bun, altceva? Dacă o strici, o plătești de nouă. Dacă ți-o fură, la fel. Dacă se strică și nu mai poți ajunge cu ea acasă e responsabilitatea ta, mă poți suna să îți spun cum să faci să ajungi în UB. Mișto biznis! Zero risc, 100% câștig.

Adică eu îi dau ei 325 de euro pentru închiriere, că mai iau și niște genți-bagaje laterale și un cort. Peste jumătate din costul motocicletei. Dacă se întâmplă orice, ea a câștigat o motocicletă nouă, banii ăștia, plus epava. Că doar n-o să stau eu s-o vând la trotuar în Ulan Bator, no? Garanție ce lași?

Ah, uitasem. Mi-a scris pe mail că garanția e fie 600 de euro, fie pașaportul. Prima dată m-am gândit să îi las banii, dar acum văzând că se plătește orice zic că mai bine îi las pașaportul. Că dacă ne certăm la final, dacă prin absurd și-o încearcă aiurea cu mine, pașaportul nu mi-l poate opri. Sunt la poliție, sunt la o ambasadă ceva, sunt aproape convins că e imposibil ca un civil să îți rețină pașaportul, nu? Chiar dacă am semnat un contract obosit de închiriere. Să mă dea în judecată. Zic asta și pentru că mi-a dat cortul și m-a pus să îl verific, să îl despachetez să număr piese, tot. Evident că n-am făcut asta, numai de instalat corturi n-aveam chef și timp. Faza e că orice damage la cort e 100 de euro. Ok…

Gata, Șineraiu e încărcat, mi-am montat suportul de telefon cu navigația GPX pe el și dă-i. Băi, oameni… E drept, eu am fost și răsfățat în viața mea moto. După Honda Hornet aia pe care mi-am făcut uceinicia, care oricum era o navă spațială pe lângă asta, am mers doar pe GS-uri. 800 GS în Siberia, 850 în Mongolia prima dată, 1250 prin Columbia, Georgia, Turcia, Armenia, K 1600 pe Coasta de Vest a SUA, R 18 B prin Canada. Adică topul de pe lume, nu m-am urcat pe altceva în ultimii…opt ani să zicem. Șineraiu’ e… în primul rând nu are frâne. Deloc aproape. Tambur față-spate, încetinești mai tare dacă pui picioarele jos. Zero exagerare! Apoi, vibrează de spui că are motor de 5500 cmc și ești pe pista de drag racing. Constat rapid și că mai mult de 50-55 km/h nu merge, iar ca să ajungi la viteza asta trebuie să treci prin toate treptele cu grijă, de la 1 la 5. Singura parte bună e că schimbă impecabil, nici nu simți.

Azi am zi lungă, vreo 260 de kilometri dintre care ultimii 60 în afara asfaltului. Iar începutul nu e deloc ok. Nu îmi imaginam cum e să mergi cu 50 la oră, nenicule. Nici voi nu vă imaginați. Dacă aveți impresia că bănuiți cum e, vă zic eu că vă înșelați. Norocul meu e că nu sunt multe mașini în Mongolia și că după ce ai ieșit din UB e, practic, altă țară. Una complet, dar complet pustie. Merg, mă târâi, pe un drum drept, cu gropi, și nu știu ce să fac. Cu GS-ul măcar pot să mă relaxez, am pilot automat, pot să ascult muzică. La asta tre’ să țin mâna-n gaz, urlă de zici că decolăm, vibrează de-mi face nisip din pietrele de la rinichi și roata față pare extrem de instabilă. Măcar șaua e relativ comodă. Relativ. Dar 600 de euro, trebuie să îmi aduc mereu aminte cât de ieftină e, să nu am pretenții.

Merg, opresc să beau apă, mai merg, mai opresc să beau apă și constat că în 150 de kilometri făcuți în vreo… cinci ore n-am văzut niciun sat. Doar două popasuri pentru TIR la care erau anturate două magazinașe cu apă, suc, bere și snack-uri chinezești. E copleșitoare senzația și nu poate fi descrisă, de aia nici nu mă străduiesc aici. Trebuie simțită, e un sentiment irepetabil. Atât de mult nimic, atât de vast, senzația că ești mic de tot e accentuată cu presiune. Și e un pustiu diferit față de cel din Siberia, de exemplu. Acolo aveam un soi de confort dat de niște aspecte: era un singur drum, Drumul Oaselor, nu puteam greși traseul și dacă se întâmpla ceva nasol… așteptam. Sigur, probabil că mult, dar cineva tot trecea într-o zi. Apoi, mai aveam acolo confortul că găseam cazare la final de zi. Oribilă, simplă, modestă, cum era ea, dar era cazare. Aici nu e așa, iar destinația mea de azi e un loc fain-frumos, dar cazarea e la cort. Că așa vreau.

După niște ore chinuitoare în direcția sud mă uit pe navigație și văd liniile trase spre vest. Și nu, nu e Google Maps, nu funcționează în teritoriu navigația asta a noastră clasică turn-by-turn. Sunt pur și simplu linii trase pe o hartă pozată de sus, din sateliți. Ies de pe asfalt și dau, din prima, de coșmarul meu de data trecută. Washboard îi zice pentru că seamănă cu bucățile alea de lemn vălurit pe o parte pe care spălau, pe vremuri, oamenii hainele la râu. Am vrut să zic ”femeile”, dar în epoca asta pot fi acuzat. Deși, în realitate, pe vremea în care se spălau rufele la râu, activitatea asta era făcută exclusiv de femei. Că asta e realitatea. În fine. Sunt mici valuri de pământ, la 15-20 de centimetri unul de celălalt, care te rup. E ca și cum ai intra într-o centrifugă, motocicleta face ca toți dracii, pare că se dezmembrează, sunetul e horror, iar toate organele dansează în tine. Dar, din nou, așa e Mongolia. Știam, nu mă plâng.

Ei bine, dacă pe asfalt era senzația de pustiu, aici e și mai și. Nimeni, nene! Nimeni cât vâd cu ochii. La oameni mă refer, căci animale mai apar. Ba niște cai sălbatici care pasc, elegant, cu coama-n vânt, ba niște vaci (tot sălbatice, cred) care zac una-n alta și se uită-n gol. Merg pe drum de pământ șerpuit, urc dealuri, cobor, e extenuant. Și da, 60 de kilometri par o nimica toată, nu? Doar că mie-mi fură două ore toată treaba asta. Mă apropii de destinație, se văd niște dealuri în față și știu că așa trebuie să fie la Baga Gadzrin Chuluu, destinația mea. Cobor un deal pietros cu morcovu’ full, văd că ar trebui să mai am vreo 12 kilometri până acolo, și din sens invers observ motociclete. Șineraiuri, neniculeee! Sunt trei, opresc în dreptul meu. Ne salutăm, sunt cehi. Unul vorbește engleză și-mi zice că vin de unde mă duc eu, au un tur de o săptămână în Mongolia. Îmi spun că urmează să fie frumos, dar că e greu, să am grijă. Și cică pot campa liniștit pe acolo, dar ei n-au făcut-o pentru că sunt pe final de tur și sunt epuizați. Au dormit la niște iurte.

Și ajung. Cum să vă zic? E ca și cum Marele Canion a venit și a făcut dulce amor cu Cheile Bicazului, nene! E ceva… Dealuri înalte, pietroase și uscate, care coboară într-o vale verde unde pasc zeci de cai sălbatici, turme de vaci și de oi. E altă planetă, n-are cum să existe așa ceva pe Pământul nostru abuzat din toate direcțiile. Și nici pozele nu onorează peisajul. E CO-LO-SAL! Văd și niște dube cu turiști chinezi unde voiam eu să mă opresc, așa că îi mai dau. E parc natural, cică, e un semn de interzis, dar nu moare nimeni dacă mă duc 500 de metri mai încolo. Scap de chinezi, nu-i mai văd, și urc pe unul dintre dealurile astea să văd dacă pot pune cortul. Meh, e ușor în pantă. Dar merge. Opresc, e gata prima zi. Sau așa credeam eu… Pentru că în loc să îmi fac casa, eu stau și frec duda. Fac poze, ridic drone, îmi montez scaunul meu ăla comod, mă apuc să îmi fac de mâncare. Și toate astea merg până când, din depărtare, se vede ceva ciudat. De fapt, nu se vede. Acolo unde acum zece minute era un soare roșu, frumos, de apus, acum e un perete. De praf!!!! Și vine rapid.

Sar din scaun, scot repede cortul și mă apuc, în primă audiție, să îl ridic. Reușesc ceva, deși cam pe la jumătatea ridicării vântul e deja extrem de puternic. Eu îl ridic, vântul mi-l pune jos. Unde mai pui că se lasă ușor pe o parte și Șineraiu, e prea ușor, nu stă-n vânt. Improvizez, aduc niște pietre care să țină marginile cortului, arunc rapid absolut toate bagajele în interior și mă sigilez. Face ca toți dracii, mi-e frică că nu rezistă. Și nu exagerez, se îndoaie bețele alea de aluminiu, așa vânt n-am prea trăit prin România. Durează vreo oră și jumătate furtuna asta, perioadă în care cortul meu se umple de nisip. E groaznic, am nisip în echipament, în mâncare, în tot. Dar n-am ce face, trebuie să dorm așa.

Se întunecă, se face o liniște completă, iar singura sursă de gălăgie din valea asta e cortul meu. Vântul încă mai bate, în rafale, și flutură ceea ce probabil n-am ancorat eu bine. Atât de nasol încât nici nu pot adormi, e frustrant. Mă pun pe saltea pe la 9 și ceva, adorm abia la 12 noaptea după ce decid să-mi pun dopurile de urechi. Dacă o veni cineva la noapte, aia e, măcar nu îl aud când îmi dă cuțite, LCM-uri.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.