web analytics
Mongolia, ca un nomad Motociclism

Mongolia, ca un nomad #13 – Șineraiu’ a leșinat fix unde trebuie

Am mai trecut prin asta în… trecut. Inclusiv în locurile în care mi-a plăcut să petrec timp. Dacă ies din ritmul de mers, dacă stau mai mult de o zi într-un singur loc și trec prea brusc de la concentrarea cerută de mers la confortul unui loc în care mă simt bine atunci îmi dispare cheful. Nu e plictiseală, ar fi culmea să zic că m-am plictisit acum de Mongolia sau, în trecut, de Columbia, Rusia sau orice alt loc pe care l-am vizitat pe motor. Nu știu cum se cheamă, dar cumva se cheamă și azi m-a prins cu ambele mâini de picioare.

Am dormit cu geamul deschis, a fost bine și răcoare. Cât să dorm comod învelit. M-am trezit fix înainte de micul dejun, bagajele sunt relativ gata, mai am doar mici chestii de organizat. Dar nu am chef. Sau, mai bine zis, am chef să mai stau. Degeaba în orașul ăsta în care efectiv nu ai ce face. Nici nu contează, puteam să fiu în mijlocul nicăieriului, tot asta aș fi simțit. Poate pentru că știu că azi am doar asfalt? Că am decis în ultima clipă să modific traseul, să nu mă duc spre nord, spre un lac unde aș fi găsit toată populația Mongoliei. Ci să merg spre est, cumva spre Ulan Bator, fără neapărat să vreau să ajung acolo. Sunt pe final de tură, mai am câteva zile planificate, dar faptul că știu că nu mai sunt chestii importante pe care vreau să le văd mă face să nu mai am tragere de inimă. De aia a fost mișto, irepetabilă tura din Siberia. Pentru că acolo mă trezeam în fiecare dimineață și știam că am de ajuns undeva. La Magadan. Și că orice s-ar întâmpla, orice m-ar durea, orice s-ar strica la motocicletă sau oricât de puțin chef aș avea eu trebuie să ajung la destinație. Că alternativă nu exista.

Cobor și îmi fac o cafea, ies cu ea în fața hotelului și stau puțin la soare. E și vreme frumoasă azi, mai mare dragul să mergi pe motor. Mă rog, pe Șinerai. Îl scot, așez bagajele pe el, termin cafeaua și îl salut din mers pe șefu’ de la hotel care a ieșit și el la cafea cu încă cineva, probabil un oaspete care va prelua o cameră. Cum or face bani, nene?

Planul de azi e… Habar nu am. Știu doar că am un drum de asfalt de pe care nu am chef să ies, care merge spre est, și probabil mă păcălesc cu gândul că îmi vor veni idei pe parcurs. Sunt 350 de kilometri până la UB, la viteza mea înseamnă 7 ore de mers fără oprire, deci vreo 10 cu totul. Și cu asta mă amăgesc, e imposibil să mă duc și să mă refugiez în confortul capitalei Mongoliei pentru că doar nu-s nebun să merg zece ore. Plus că am chestii pe drum, locuri unde mă pot opri să dorm, locuri interesante precum Mini Gobi sau un parc natural care arată mișto în puținele poze pe care le-am găsit pe net.

Ies la drum și, deși traficul e considerabil mai intens decât ce am trăit în ultimele zile, tot nu se compară cu ceea ce noi, românii, știm că e trafic. Îmi setez un 50-52 km/h ca viteză maximă și țin drumu’. E groaznic, n-o să mă prefac că nu e. Adică da, e frumos în jur, șoseaua asta taie zone superbe, dar tot pe o șosea de asfalt sunt, depășit de autobuze care merg cu dublul vitezei mele, mergând spre est fără o țintă. Ajung și la Mini Gobi, practic o zonă cu dune de nisip izolată într-un peisaj cu munți și pășune. E ceva ce n-ar trebui să existe, dar uite că există. Aș trage stânga să intru, dar… vechea problemă. Fiind relativ aproape de UB și fiind loc perfect pentru poze, Mini Gobi e full de oameni. Sunt ca în pozele cu Turnul din Pisa, îi văd de pe șosea, s-au cocoțat toți pe dune și stau cu telefoanele în aer, cu mâinile ridicate, și își fac poze. Sunt zeci de tineri antreprenori de ocazie din Mongolia care au venit cu cămile de închiriat. Practic, e un loc de păcălit pulimea care te urmărește pe Instagram. Conduci două ore, ajungi și parchezi la marginea drumului, te urci pe o cămilă cu care mergi 300 de metri până pe dună, îți faci 400 de poze și rupi internetul. Aventurierul pixdii față în față cu vicisitudinile deșertului mongol. N-am chef și n-am răbdare de așa ceva. Nisip am mai văzut în Gobi-ul ăla real, nu mai am nevoie. Așa că îi tot dau.

Trec printr-o ploaie cumplită. De fapt, oarecum pe lângă ea, mă udă acceptabil. Dacă aș fi trecut prin ea era groasă, văd că e complet negru în stânga și văd că fulgeră îngrozitor. Pe mine doar m-a udat și a udat și praful roșu de pe drum care acum, transformat în noroi, e ridicat de mașini pe tot costumul meu, pe cască, pe vizieră, pe tot.

Mai merg câteva ore și ajung și la intersecția cu drumul care duce, chipurile, spre parcul natural. Opresc, deschid o sticlă de apă și… parcă n-aș. Adică aș, mă duceam, dar am făcut păcatul ca mai devreme, într-o pauză de alimentare cu benzină, să mă uit de cazări. Adică de iurte. Și tot ce am găsit a fost complexul unor olandezi, olandezi erau parcă, clasica poveste de pensionari cu 5000 de euro pe lună fiecare care au decis că rup ei căcatul în două într-o țară de lumea a treia. Au venit aici, au deschis complexul ăsta și cer prețuri de Amsterdam. 80 de euro cu două mese, 100 de euro pe noapte cu trei mese. Și nu e ca și cum poți alege să nu mănânci, nu e niciun magazin în zonă. Mă enervez un pic, să fiu sincer, deși nu mă obligă nimeni să mă duc. E ca și cum m-aș enerva că un X7 e 150.000 de euro.

Da, n-am să stau și asta nu înseamnă altceva decât că vom duce la capăt profeția pe care n-am rostit-o cu voce tare, dar pe care am gândit-o. Azi e zi de Ulan Bator, adică toți cei 350 de kilometri, adică zece ore de mers. Și nu mai am foarte mult, îmi dau seama și fără să mă uit pe hartă, îmi dau seama după durerile de spate, de mijloc pe care le am de la atât de mult mers. Căci Șineraiu’ e confortabil, dar chinezu’ nu s-a gândit niciodată că vreun dement ar merge cu el zece ore pe zi.

Îi dau înainte, ce să facem? V-am zis la început, circa jumătate din populația Mongoliei locuiește în UB, iar asta se vede. Încă de pe la periferie intru într-un trafic greu de imaginat. Și spun asta venind din București, unul dintre cele mai infect orașe din lume la capitolul ăsta. Dar aici e altceva. Pentru că la noi da, e trafic, e blocat totul la ore de vârf, dar măcar ai o minimă certitudine că e predictibil. Aici n-ai, nene. E o combinație de aglomerație de mașini, utilaje grele, drumuri cu gropi care ar înghiți o motocicletă și zero, dar zero respect pentru ceilalți participanți la trafic. Și, desigur, la mwie motocicliști. Nu ți se face loc, e pe bază de șmecherie, de care are tupeu. Vin mașini de pe trotuar, de pe contrasens, se trece pe roșu, verde, galben, trecere de pietoni, spații verzi, chiar sunt zero reguli. Și zero poliție rutieră. E cumplit și vine totul într-un moment în care am energia la minim și nervii la maxim. Așa că fac pe nebunu’, claxonez, arăt pumnu’, înjur, mă bag peste tot, turez Șineraiu’ ca Pecco Bagnaia la Mugello, mă transform într-un mongol.

Mai am vreo șase kilometri până unde vreau să dorm, dar asta înseamnă vreo 45 de minute. Serios, e cumplit. Reușesc să mă strecor în fața coloanei la un semafor la care, ciudat, se oprește. Sunt trei benzi, dar la 300 de metri în față avem o linie de cale ferată și, imediat după, văd că totul se îngustează la două benzi. Deci dacă nu vreau să fiu înghesuit trebuie să plec cât de repede pot de la semafor, să fiu sigur că trec printre primii peste calea aia ferată. Fac asta, sunt prins imediat din urmă de primele mașini, dar măcar am lăsat în spate două camioane. Problema e că sunt prea optimist și intru cu viteză prea mare peste linia aia de tren care e vălurită precum Marea Neagră într-o zi de noiembrie. Se aude un trosc ciudat, ceva metalic, trec de ea, doar că nu pare că mai pot accelera. Adică eu trag de maneta de accelerație, văd și aud că motorul se turează, dar motocicleta pierde viteză. Merg din inerție și, după cinci secunde, sunt și înconjurat de mașinile care m-au prins din urmă. Să nu-mi spui că ai crăpat fix acum?

Mai trag o dată de manetă, se turează un pic apoi simt o altă mișcare ciudată în măruntaiele Șineraiului. Ok… Mă dau jos, negociez prin arătarea pumnului cu șoferii care nu vor să mă lase să trag lângă bordură și reușesc. Deci asta e cheia, copii. Violența! Glumesc! Mă uit la robinetul ăla de benzină, e la locul lui. Cablul de accelerație nu e rupt, nici ăla de ambreiaj. Mă uit la roți, sunt bine. Mă uit la lanț, nu e. Nu că nu e bine, nu e deloc. Hai că am mai bifat una, e prima motocicletă pe care merg la care se rupe lanțul. Sau… s-a rupt? Pe foaia aia de pe roata spate nu mai e, pe drum văd că nu e… Păi normal că nu e în locurile astea pentru că e adunat pe foaia aia mică, cum s-o numi. Că eu am tras de gaz, nu știam ce are, el a sărit de pe foaia spate și s-a adunat acolo. Trag de el, nu prea pare să vrea. Dar măcar nu e rupt. Îl scot cu greu de unde s-a adunat, încerc să îl pun la loc dar fie nu știu eu cum, fie s-a petrecut ceva și nu merge. Îmi vine în minte să pun Șineraiu’ pe cricul central, să iau presiunea de pe roata spate, și merge. Reușesc să îl pun la loc, dar arată groaznic. Are o burtă de spui că e Cristi Tabără. Pornesc iar motorul, trag un pic de accelerație și deși pare că o ia din loc, Șineraiu’ scoate niște sunete îngrozitoare. Ceva metalic, ori alunecă lanțul pe foile alea, ori s-a belit ceva.

Ok, ce fac? Partea bună e că s-a stricat în Ulan Bator, practic cel mai bun loc în care se putea strica. Totuși, dacă era băiat crăpa și el în parcarea hotelului la care intenționam să stau. Îl las acolo, traversez la ceea ce pare că e un magazin de uleiuri auto de peste drum. Tocmesc cu 20.000 de tugrici un aghiotant care vine cu mine și care, deși nu înțelege ce spun, își dă seama că e o problemă. Ăla se învârte un pic pe lângă Șinerai, mișcă niște lucruri pe acolo, scoate niște chei și strânge niște șuruburi pe la roți și îmi zice că e ok. Dar să nu merg departe, doar până la hotel. Ok. Hai că de făcut a făcut ceva, nu mai face așa urât, dar tot simt că alunecă lanțul cumva, că patinează, nu pot descrie.

Mă rog. Trag în fața unui hotel scump, că merit, parchez mobra și urc să mă spăl. Fac un duș, cobor la o pizza, și mă gândesc precum Cocoșilă. Ce e de făcut?

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.

Un comentariu

  • Ne-ai lasat in cliffhanger, sau cum ar zice Cocosila daca ar avea blog:
    – Ba, stii ce-am facut eu azi-noapte? Am facut la tigari si m-am gandit. M-am gandit si am facut la tigari
    – Ba voi auziti?
    – Am baut la tutun toate noaptea si stam si ma gandeam.
    – Si iar am baut la tutun pana m-a luat dracu’.
    – Si-am adormit
    Cititorii: Și la ce te-ai gandit ma, Cocosila?
    – Nu va spun ca sunteti prosti si nu stiti sa va tineti gura.

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.