Mongolia, ca un nomad #12 – Dandy, relaxat în Karakorum

Alo! Aloooo! Bă, e aproape 8:45, nu se poate să doarmă toată lumea din hotel. Bine, care lume? Că parcă am stabilit aseară că sunt singurul oaspete, nu? La recepție nu e nimeni, ușa e încuiată, restaurantul e gol. Mi-e foame și vreau cafea, nu neapărat în ordinea asta. Trântesc o ușă expre, tușesc, bag și câte un ”Hello!”, nimic. Aia e, revin. Fac stânga-împrejur și când să urc spre cameră dau ochi în ochi cu doamna soția băiatului-patron de aseară. Frumușică femeie, n-am să vă mint. Bine, nici omu’ nostru nu e vreun Peter Crouch, deci s-au găsit.

Cică bună dimineața, să mă așez că vine mâncarea. Îmbrăcată cu o rochie maro cu floricele mici, cu părul prins în grabă, cu mici urme de somn pe față, nemachiată, spui că e din filme. Dacă nu-mi era frică de lamă mongolă, jur că ziceam ceva. Da’ îmi e, recunosc! Vine dejunul, niște ouă cu cârnați, cu legume, unt, gem. Deh, ca de dimineață pe model european. Bag în mine, sorb din cafea și mă gândesc că oricum n-am unde mă duce. Nu mai bine nu mă duc nicăieri și stau eu frumușel încă o zi și o noapte aici? Să mă alimentez corect, să mă spăl cu apă caldă și săpunuri, să văd și eu templul budist care e la nici doi kilometri distanță. Unde naiba mă grăbesc așa? Mă ridic de la masă și mă înființez la recepție cu cardul. Comand încă o noapte de cazare, achit tugricii necesari și urc un pic să frec internetul și să văd ce e de făcut prin zonă.

Mă, nu zic, eu mă bucur că am unde sta, că am condiții, am ce mânca. Da’ pe de altă parte tot mă întreb ce naiba fac oamenii ăștia. Adică nu e nimeni la hotel, nu e nimeni la restaurant. Am mai și comis-o aseară, l-am întrebat pe bossu’ dacă de obicei e aglomerat. Ce aglomerat? Nu e nimeni! Nimeni nu vine să se cazeze, nimeni să mănânce. Pe de-o parte cred că e și pentru că în ciuda istoriei Karakoum de azi e la fel de interesant ca un coș pe bucă. Noroc cu templul, altfel nici să iei benzină nu te-ar tenta să oprești aici. Urât de la cap la coadă, cu o fabrică dezafectată în centru, cu străzi denivelate și prăfuite, orașul poate să fie cel mult un popas pentru cei cu mașini între naturalul din Orkhon Valley și Ulan Bator. Mă simt și prost, jur. Dar na, probabil că era deschis și dacă nu eram eu aici.

Iau decizia să las Șineraiu’ în garajul de tablă în care am fost sfătuit aseară să-l parchez și să fac mișcare. Hai că mă duc din nou la Erdene Zuu, la templu. Îmi iau bluza pe mine, că strânge un pic, îmi iau bluza de ploaie de la echipamentul moto în caz că vine vâju’, și mă lipesc de un trotuar. E simplu, 500 de metri drept, bagi o stângă, 1,2 kilometri drept. Doar că după prima juma’ de kilometru, fix la intersecție, văd semn de cafenea. Un container, o mini-colibă, dar pare decorată frumușel. Cine sunt eu să refuz o cafea, mai ales când oamenii zic că doar asta fac, cu asta se ocupă. Nu e benzinărie unde să primești, între altele, și cafea. Nu, tată. Aici doar cafea fac. Intru și văd trei fete și o femeie. Scuze, n-am știut cum să mă exprim altfel. Dau bună ziua, mi-o încerc pe engleză și doamna care e pe la 40 și nițel parcă percutează. Comand un cappuccino, întreb dacă pot sta pe mini deck-ul amenajat afară și aștept. Vine și cafeaua, decentă, vine cu tot cu doamnă. Se așează lângă mine, își aprinde o țigară și încearcă un dialog. Înțeleg că e din Ulan Bator, dar că vara e pe aici și are grijă să crească cafeneaua asta. E un hobby, nu din asta trăiește, dar tot e supărată că o turistă din Europa a venit iarna aici după ce a văzut pe Google Maps că e deschis, evident că nu era, și le-a lăsat o stea la reviews. Cum localnicii nu prea calcă acolo și, oricum, nu prea lasă reviews pe Google Maps, nota finală a cafenelei a fost afectată de steluța aia. Cum ar veni, să las și eu cinci stele ca să mai îndulcesc din amarul semănat de colega mea de continent.

Beau cafeaua și plec la vizitat. Nu e rău locul ăsta, templul. Are o istorie zbuciumată rău. Zice-se că ar fi cel mai vechi templu budist care a supraviețuit, templu ridicat undeva la finele anilor 1500 care aparține unui ordin al budiștilor tibetani. A fost parțial distrus, reconstruit, apoi recondiționat, folosit inclusiv de Stalin ca să se laude în fața diplomaților care îl vizitau că, vezi-Doamne!, el n-are nimic cu ăia care vor să practice religia. În fine, câteva temple frumoase, o construcție impresionantă și un interior care te cam hipnotizează. N-am avut voie să fac poze în interior… Bine, hai să nu încep să vă mint acum. Am avut voie, dar mi-au cerut 20.000 de tugrici și n-am vrut să dau. Că n-aveam cash la mine și să mă întorc la hotel… Deci, cumva, n-am avut voie.

La întoarcere fac anturaj cu două fete din Spania. Cuplu. Una frumușică foc, alta mai Leonard Doru Doroftei așa, cu tăieturi pe antebraț și tatuaje stil macarenco pe degete de spui că a avut anturaj în copilărie la șprițuri și fărădelegi cu Adriano Imperador pe dealurile din Rio de Janeiro. Engleza nema, așa că o dăm pe spaniolă. Trecem prin de unde suntem, unde mergem impresii despre Mongolia, mâncare și oameni și Moșu’ se oprește așa-n drum, se uită la mine cu capu’ înclinat și zice: “Tu nu ai accent normal, ai un accent diferit în spaniolă, nu ca românii de acolo. Și folosești cuvinte pe care noi nu le folosim. Ai accent de America de Sud de undeva”.

Siiiiiiiiiuuuu! Da, tată! Puterea Columbiei se simte în grai. Vă dați seama, sunt pentru ele cum era brazilianul Wesley care a venit la Vaslui să joace fotbal și a învățat română cu accent masiv moldovenesc. De saluta jurnaliștii cu “și fași, ăi?”. Le-am zis că am trăit cumulat un an din viață în Columbia și Doroftei, previzibil, a dat drumu’ la glumele cu Escobar. Am vrut să zic ceva, da’ îmi era că se supără și ca să fiu complet sincer, nu eram sigur că am eschive suficiente la mine dacă dă drumu’ la pumnii ăia cu siguranță antrenați în heavy combat. Și, înainte să ne vedem de căile noastre, le-am întrebat unde stau. La cort, cică. De 5 săptămâni prin Mongolia stau exclusiv la cort, mănâncă supe chinezești și au buget de 10 de euro pe zi, plus alte 4 săptămâni în plan. Putere mare! În a doua zi le-au furat niște englezi bateriile și un încărcător solar și n-au buget de altul. Le-am chemat la mine la hotelul luxos, le-am dat aragazul meu plus un tub de gaz, le-am schimbat 20 de euro pentru că tata e mare deținător de valută mongolă și le-am trimis în treaba lor la autostop.

Se pare că am vizitat cam tot ce era de vizitat în orașul ăsta. Mănânc, mă culc, mă trezesc și mai ies nițel la pas. Cât de urât poate să fie. Bă, e! Adică nu e neapărat ”urât”, că și asta cu urâțenia e subiectivă rău. Mie mi-a plăcut în Siberia, de exemplu, prin orașe de tipul Yakutsk, Ust-Nera sau Susuman. Nu știu de ce, dar dacă mă pui să ”vizitez” ceva o să aleg mereu un loc de tipul ăsta unui Paris, unui Madrid. Locurile noastre, alea civilizate și frumoase, mi se par destinații pentru cămășuță, Hilton, un restaurant cu notă mare, totul într-un city break sau o vacanță programată. Când pleci cu motocicleta prin lume te duci să vezi viața reală, nene. Nu pe aia din pliante. Că am fost cu mobra și prin țările civilizate, nah. Lasă Europa. Am fost în Statele Unite ale SUA, pe coasta de vest la bogați. Și nu mi-a plăcut în Los Angeles cât mi-a plăcut prin orășelele alea abandonate. Nu mi-a plăcut în Toronto și în Montreal cât mi-a plăcut în satele pescărești din Nova Scotia.

Așa și aici. Zic că e urât pentru că nu există altă metodă prin care să vă transmit vouă, mai ales în scris, cum e. Dar mie-mi place să o iau pe pășune, de-a dreptul, să trec pe un drum de pământ, să văd pe dreapta aripa nouă a unui spital lângă care sunt curți ale amărâților cu copii ce se joacă la mugurelu’ gol printre iurte. Să descopăr un hostel cu un restaurant cu mâncare extrem de cinstită, să beau o bere pe bordura crăpată din fața unui magazin cu cartele SIM care a închis cu 45 de minute înainte de programul afișat pe ușă. Să mă uit și eu fix la localnicii care trec pe stradă și se uită, cum altfel, fix la mine. Marfă rău.

Oricum, mi-a prins bine ziua asta. Mă simt cu bateria mai sus, a fost o idee bună să rămân încă o zi și-o noapte. Constat că am cam văzut ce voiam musai să văd, de aici în colo sunt, ca la jocurile pe calculator, doar side questuri. Adică dacă am chef, bine. Dacă nu, no pasa nada. Vorba amicelor mele din Spania, Sara Carbonero și Leonard Doru Doroftei.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.