Mongolia, ca un nomad #11 – Cugetări spre capitala lui Ginghis Han

Ce ușor e să te obișnuiești cu binele, cu frumosul. Și ce ușor e să lași o prostie să îți distragă atenția, să pierzi practic esențialul pentru că ai tu nervi. Sau orgolii. Sau ambiții de nație bipedă finită. Mă trezesc din somn primul din toată tabăra aia. Nu pentru că n-aș fi dormit bine, ci pentru că ăsta sunt eu în Mongolia. Aș vrea să se păstreze tradiția și când mi-oi cumpăra o casă pe la țară în România. Să fiu în picioare tot pe la 5-6 în fiecare dimineață, chit că am treabă, chit că nu am.

Orbit de sentimentele de ură pe care le-am nutrit toată seara, alimentat și de furtuna care s-a abătut seara asupra taberei, am negliat practic să observ cât de frumos e locul în care am ajuns. Pentru că e. La buza pădurii, cu un râu cu apă caldă care delimitează tabăra și din care, la prima oră a dimineții, iese abur. Cu pajiște verde, cu niște vulturi care ochesc chestii din vârful brazilor care sigur nu sunt brazi, ci altfel de conifere. Cu apa care mustește pe iarba dintre iurte, formând bălți în locurile mai lăsate. Cu băiatul care se duce de parcă vine, târâind un băț în urma lui, și țipând din când în când la cele două capre pe care le mână, capre care îl ignoră cu cel mai mare talent posibil.

Aseară nu am văzut nimic. Nu am văzut pădurea, râul, iarba. De fapt, le-am văzut. Dar m-a durut în cur de ele, eram foarte ocupat să mă agit, să îi detest pe angajații de aici, fără absolut nicio finalitate. Nu e ca și cum am obținut ceva, fie și emoțional, din toată treaba aia. Doar am pierdut. De ce? Că sunt prost, sunt om, de aia. Ia să nu mai fiu eu om prost. Scot frumușel scaunul pe iarbă, îl montez elegant, pun în funcțiune focul, opăresc o cafea pe care o beau direct din oală. Uite ce frumos, ce relaxant, ce bine e să n-ai spume ca ultimul turbat de pe planetă pe niște oameni cărora oricum nu le pasă, pe care oricum nu îi poți schimba și despre care oricum nu știi suficient de multe încât să poți trage concluzii.

Mă relaxez eu așa, ca un lider spiritual de sectă care face spirale și păcălește membrele să îi arate țâțele și mai știu eu ce, dar trebuie să mai și mergem. Nu zic, nu e rea zona. Ba, dacă lăsăm deoparte peisajul ăsta sovietico-moderno-venețian, dacă scoatem din ecuație partea construită de creatura neinspirată numită om, zona s-ar putea să fie cam cea mai frumoasă pe care am traversat-o eu prin Mongolia. Pajiștile alea verzi, câmpurile de flori, pădurile din toate direcțiile, râurile, trecerile prin râurile alea, iurtele semănate ici colo, suficient de îndepărate încât să nu se vadă, dar potrivit de aproape încât să te facă pe tine, turist, să ai certitudinea că e cineva în zonă dacă o îmbulinezi. Ce vreau să zic e că e frumos rău și, iată, azi apreciez asta mai mult decât ieri. Oare e de la ploaia torențială pe care am auzit-o căzând peste iurtă pe la patru dimineața? Zici? M-am trezit pentru câteva secunde, mi-am dat seama că s-a luminat, dar nu suficient încât să fie momentul să mă ridic, așa că m-am întors în așternuturi și mi-am văzut de vis.

Bun, strâng și pentru că n-am dejun aici pornesc. Pornesc înaintea tuturor, prilej cu care descopăr un dezavantaj nou. Dezavantajul de a merge primul, de a face cărare pe drumuri de pământ peste care a plouat torențial. Dar și un avantaj. Avantajul anvelopelor mici, înguste, pe care le are Șineraiu’. Am mers prin noroaie la viața mea, slavă-Domnului!, știu cum e. Și știu că dacă drumul e aplecat, ca aici, iar pe jos e noroi totul devine exercițiu de supraviețuire. Cu GS-ul, greu și cu anvelopa mai lată, fac echilibristrică pe drumurile astea care merg înainte, dar sunt aplecate într-o parte. Are sens descrierea mea? Are. Atunci când mergi pe coama unui deal, nene. Ei bine, chinezăria nici n-are putere să rupă puțina aderența care există și mai are și niște mizerii adorabile de anvelope care merg la fel pe orice. De la asfalt la iarbă, de la nisip la noroi, al naibii să fiu dacă simt vreo diferență. Îi dau vreo zece kilometri drept, până ies din valea asta, apoi fac o stângă. E momentul în care constat că aici cineva se distrează, de undeva de sus. Adică toată valea mea, de la izvoare și drept până aici, e inundată de ploaie și după zece metri de când am făcut stânga e uscat ca-n Sahara? Serios, nu are logică. A plouat ore, n-a fost doar un nor despre care să zici că a trecut și el, ca nebunu’, și s-a tot dus. A fost cerul negru, vijelie, a plouat ore în șir. Iar aici e uscat și, o flegmă vârtoasă mai încolo, pământul mustea. Cum?

Am mai mult spor decât ar trebui, mai ales pentru că azi e și o zi ușoară. Ochiometric aș avea cam 25-30 de kilometri de off-road și restul până pe la sută de asfalt. Așa că nici nu mă grăbesc și îmi propun să mă opresc absolut de fiecare dată când văd ceva interesant. Chiar și cu riscul de a nu mai urni Șinerariu’, că văd că iar l-au apucat fițele, figurile. Ba pornește, ba nu mai pornește decât după ce îi administrez câteva pedale. Ba o ia din prima, ba face figuri pe la contact și rotesc cheia-n el degeaba. Sunt momentele astea, tot mai dese, în care îmi dau seama cât de mult m-am învățat cu binele. Cu motocicleta care pornește mereu, care merge mereu, care nu se strică, care nu scoate sunete ciudate, nu vibrează, care te ajută și te ține pe drum când ambiția îți depășește talentul. Serios, chiar cred că uităm chestiile astea. Și cred că ăsta e și motivul pentru care sunt tot mai multe accidente moto în jurul meu. Eu cred că motocicletele alea performante și comode, pline de tehnologie, ne dau impresia că suntem mai buni decât suntem de fapt. Iar când le scăpăm e prea târziu, pentru că ele deja ne-au ținut pe două roți în niște condiții în care un Șinerai, par examplu, era deja pe orbită.

Și tot despre asta, dacă tot am început, trebuie să apreciez mai des echipamentul. Și cât de important e să ai echipament bun. Am tot văzut motocicliști zgribuliți, rupți de soare, cehii ăia cu care m-am văzut în prima zi arătau de parcă au participat de partea talibanilor la recucerirea Kandaharului după miserupista plecare americană. Eu, în afară de faptul că l-am împuțit, n-am avut nicio problemă. Niciodată prea cald, niciodată prea frig. Nicio bătătură, jenă, julitură. Nicio pietricică aruncată de roțile unui tir care să-mi fi provocat vreo rană, nicio gâză care să fi intrat pe te miri unde și să mă fi măcelărit în ace de spaimă, de frică pentru viața ei.

Cred că mersul ăsta prin tone și tone de pustiu m-a făcut… nu să apreciez, că apucasem să scriu că ”să apreciez”. Nu să apreciez, ci mai grav. Să îmi dau seama de avantajele colosale pe care le avem. Mă rog, hai să nu mă bag în seamă aiurea. Pe care le am. E aproape imposibil, în lumea extrem de civilizată și de comodă în care trăim chiar și în lumea a patra aia din România, să îți mai dai seama cât de în cocon ești, totuși. Din toate punctele de vedere, pe toate palierele, inclusiv pe ăsta moto. Adică singura ta grijă trebuie să fie să mănânci și să bei corect, să nu te ardă vreun kanker. Că, în rest, efectiv nu ai cum să mori. Mă rog, dacă nu apasă vreun nebun butonul roșu. Dar altfel n-ai cum să mori. Că ești protejat din toate direcțiile. Și mă gândesc acum, dacă sunt păstor nomad din Mongolia, ce protecții am? Mă nasc într-o iurtă, probabil în vreo baie de lemn plină cu apă încălzită la foc făcut cu balegă uscată. Dacă supraviețuiesc nașterii, că mă gândesc că se mai și moare când te amușină musca încă din prima oră de viață, intru într-o viață care înseamnă între minus 10 și minus 30 de grade vreo șase luni și între 25 și 35 alte șase luni. Dacă mă îmbolnăvesc, medicamente sunt. Dar puține, la distanțe mari de tot, și costă mult. Dacă am vreun defect din născare, adio. Dacă mă ciupește ceva și fac vreun șoc, adio. Dacă pic la zece ani și-mi rup picioarele e belită. Ele se prind la loc, dar nu pot vizita KinetoKlinic Gobi pentru recuperare. Cum se prind, se prind. Și tot așa. Să moară mă-sa, mă apucă frigurile când mă gândesc. Drobul de sare, mi se pare că o poți mierli din orice pe aici. Bine că n-au, naibii, șerpi sau vreun tigru ceva. Că asta mai trebuia, așezări omenești aflate la 500 de kilometri și plin de șerpi veninoși între ele.

Hai că m-am luat cu vorba, am navigat potecile asta și am dat de asfalt. Și de un sat mai cu pretenții așa, o comună să zicem. Mă opresc pentru un mic dejun, dar nimeresc o cafea la tub care este doar zahăr topit și colorant, plus o pungă de ceva ce credeam că e savoury (așa se scrie? N-am net să verific și o să uit, așa o să rămână), dar se dovedește a fi sweet. Deci în această dimineață ne pregătim pentru nici o sută de kilometri de asfalt drept cu o doză-șoc de zahăr.

Ah, n-am zis unde mă duc. Mă duc în Karakorum, tată! În locul pe care șefu’ Ginghis (i-am scris numele în cel puțin opt feluri diferite seria asta, nu?) l-a declarat capitală a marelui Imperiu Mongol. Cică pentru că era în centrul țării, pentru că avea râul Orkhon aproape și pentru că bătea vântul tot anul și nu stătea musca pe cal prea mult. Nu glumesc, așa zice pe internet, deci it must be true. Serios, mă duc în Karakorum și pentru că mai vreau niște civilizație, mai vreau niște mâncare adevărată și un duș, dar și pentru ce înseamnă în mintea mea orașul ăsta din care unii pe cai au plecat și au cucerit tot în jur. Știu și unde stau. Am găsit, contra a vreo două milionașe pe noapte, un hotel extrem de corect. Nu central, mai la margine, cu benzinărie și supermarket lângă și restaurant încorporat. Cameră simplă, dar curată și comodă. Plus vedere pe spate, să nu aud traficul.

Umplu camera de bagaje murdare, prăfuite, îmi scot un tricou care miroase cât de cât ok și cobor să iau ceva-n gură. În restaurant, nimeni. Bine, dacă stau bine să mă gândesc nici în parcare nu era vreo mașină. Iar fără mașină sau motocicletă mă îndoiesc că ajunge cineva aici. Deci sunt singur. Dau la interior de un nene, pare mai patron. Vorbește engleză binișor, îmi arată un meniu, dar n-am timp de meniul lui. Ochii îmi sar direct pe ”cheeseburger”. Mamă, contact cu realitatea!

E bun?
E bun!
Bun, dă-mi un cheeseburger. Ai și cola?
Am!
Dă-mi și o cola rece!
OK.

Mă așez ca emirul pe scaunele comode din restaurantul decorat cu foarte mult bun gust, modern, și aștept. Și vine, cu un pic de întârziere și cu scuzele omului pentru că, zice, soția abia a făcut chiflele. Acum nu știu dacă sunt eu nemâncat, dacă m-am obișnuit cu mesele la plic cu care am venit de acasă sau dacă e altceva, dar cheeseburgerul din hotelul de pe centura orașului Karakorum e chiar power. Bine, sigur, nu e cheeseburger de la VIVO, dar are o chiflă bună. Carnea e well done, dar condimentată bine. Brânza topită, castravetele murat crunchy. Ce să mai, bun! Mănânc de parcă sunt urmărit de dușmani, plătesc vreo 40 de lei, și mă retrag la somn. Sau cel puțin așa vreau, dar află al nostru patron că sunt român, discutăm nițel despre cum a făcut România surpriza în meciul cu Ucraina de la EURO și cum a pierdut el la pariuri din cauza asta. Motiv pentru care primesc un bol de borș rusesc (oare intenționat?), plus încă o Cola din partea casei. Mănânc, apreciez, și hai la somn.

E bine în iurtă, da’ e bine și-n cameră, nenicule. Să te culci știind că se încuie ușa, chiar dacă nu ți-e teamă de cineva. Să te culci știind că poate să vină o furtună (apropo, în stilul tradițional Scutariu în Mongolia chiar a venit și azi) și nu te ia pe sus, să știi că nu se infiltrează apă, că nu o să degeri. E clar, sunt ultimul obosit sclav al confortului. Trist!

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.