Mongolia, ca un nomad #10 – Gherțoii de la izvoarele cu apă termală

Haida, pe cai! Trag Șineraiu’ lângă iurtă, car bagajele, mă umplu de praf și de noroi pe costumul moto, dar nu contează. Cât se fierbe cafeaua am timp să mă uit pe track. Azi, în teorie, o să am cea mai ușoară zi de până acum. Nici măcar 60 de kilometri, cică, până la un loc frumos cu izvoare cu apă termală în care să-mi moi oasele hărtănite prin pustiul Mongoliei. Sună al naibii de bine, n-am să mint.

Mă văd cu bosu’ care e ocupat să le aranjeze plecarea femeilor, mă salut cu soția care iese din iurtă să mă petreacă și îi dau super viteză de pisică. Șineraiu’ pornește bine, toarce ca un V8 dacă aș ști cum toarce un V8… da’ sigur la fel se aude. Cobor într-o mică vale, dau să urc pe partea cealaltă și simt că e ceva nasol. Deși sunt în treapta a doua, turația motorului scade și moare propulsia. La fix, că apuc să ies pe drept. Ce o avea, nene? N-are nimic, ce să aibă, sunt eu prost din nou. Dintr-un motiv care-mi scapă, ieri am oprit alimentarea cu benzină de la robinetul ăla de sub rezervor. Ce o fi fost în capul meu? Și a mers Șineraiu’ câteva sute de metri, practic, cu ce mai avea pe țeavă.

Bun, rotesc, pornește, îi dăm. Și îi dăm al naibii de frumos. Pentru că track-ul de azi merge exclusiv pe iarbă, pe lângă cursul râului. Mă întâlnesc cu toate turmele de animale, sălbatice sau domestice, din Orkhon Valley. Caii aleargă paralel cu mine, vacile se uită urât, deranjate de zgomot și de traiectoria mea care le ridică de unde s-au așezat să zacă, oile fug ca disperatele în toate părțile de spui că sunt primul om pe motocicletă care trece pe acolo în ultima sută de ani.

Ajung și la un pod, îl trec, apoi văd că totul cotește spre nord. Sper doar să nu pierdem frumusețea asta de verde, că mi se rupe de izvoarele cu apă termală dacă sunt pe tărâm arid, stâncos, maro. Am dat de verde, nu mai vreau să plec de la verde. Și pare că e bine, drumul e frumos tare. Chiar dacă ușor mai extrem. Cred că cine a făcut track-ul ăsta s-a gândit că e prea scurtă ziua și a zis să bage ceva condimente-n ea. Pentru că văd eu, cu ochiul meu, că urmele de mașini se duc undeva spre nord-vest, dar track-ul meu e direct pe nord. Iar direct pe nord e ceva… nu munte, dar nici deal. Abrupt, oricum. Zece cai putere-n plus dacă ar fi avut Șineraiu’ jur că n-aveam ce vină să îi pun. Dar n-are, așa că mă apuc de urcat cu morcov. Că e și alunecos pe jos și știu, din experiențele anterioare, că dacă abordez un deal trebuie să mă asigur că până sus nu moare motorul, că nu rămân fără putere. Pentru simplul motiv că nu țin frânele, iar orice oprire în rampă e urmată, inevitabil, de coborât neintenționat cu spatele. Scot toți dracii din Șinerai, îi dau și viteza întâi aproape de vârf când văd că e la limita decesului, dar urc. Cobor tot cu morcov, că e tot abrupt, dar măcar aici mă ține frâna de motor cât de cât.

Bă, frumos! Văi superbe, munți superbi, verde. A naibii natura asta, frumos le aranjează ea pe toate când nu e omul să sape șosele, să ridice monstruozități de beton și să construiască piscine-n curtea pensiunilor ”tradiționale” din Bucovina. De exemplu. Greșesc trackul cât să urc degeaba un deal dificil, mă fugărește un câine, merge treaba. Dar merge prea repede, că nu-mi dau seama când și văd că după următorul deal urmează o depresiune unde e și destinația mea de azi. Așa că fac popas, scot drona, mai filmez câte ceva și aștept să mai treacă timpul.

Locul ăsta cu izvoare cu apă termală, Tsagaan Sum, nu e tocmai ce-mi imaginam eu că e. Adică în mintea mea era un loc undeva la marginea unei păduri, la poalele unui mini-munte, cu iurte de-a stânga și de-a dreapta unui pârâu cu apă caldă care cobora de undeva, dintre copaci. Canci! E o vale fără urmă de copac, o vale largă, lată, cu un miliard de construcții în centru de-a lungul unui pârâiaș. Ce zic eu pârâu, e o flegmă mai puternică, un pișat de dimineață, de după beție. Iar construcțiile… mnezeiașule mare și sfânt, oribile. Au venit toți boschetarii din Ulan Bator, au simțit că e rost de bani și au trântit iurte, case, betoane, lemn, de toate.

În fine, să vedem. Cobor de tot în vale și mă duc la prima treabă care prezintă semnalmente de cazare. Un complex mare de tot, cu restaurant și piscină în centru, cu iurte care mai de care. Arată precum rodul unui sex orizontal făcut de un bâlci din Strehaia cu un concert de rock autohton din Vaslui. Dau de un individ, îi zic ce vreau și îmi trântește scorul: 350.000 de tugrici, adică 100 de euro pe noapte. Da’ am mic-dejun inclus!!! Cât, mă? Fmm de samsar infect, te-am ginit după burta aia și după ghiul că ești o zdreanță, că probabil ai rude pe la conducerea țării, ți-au dat voie să ridici monstruozitatea asta în parcul natural și acum rupi oamenii în două. O sută de euro e uriaș pentru Mongolia rurală, nu există așa ceva. Îi zic să își bage suta undeva, dar îl cam doare-n cur de mine. Nu că are cerere, e full acolo. Parcarea e plină, sunt zeci, sute de oameni care se înghesuie ca păstăile-n ciorbă într-o piscină cu apă termală. De aia nu mai poate el, că nu mă cazez eu.

Bun, now what? N-am nici semnal de net, așa că mă mai învârt prin locul ăla. Spații de cazare par să mai fie, dar unele arată dubios, altele par părăsite, iar unde e activitate sunt toți oamenii din Mongolia claie peste grămadă. Mă opresc la un magazin obosit să-mi iau o cola și dau de o doamnă vorbitoare de engleză. Îmi zice că n-am șanse să găsesc ceva decent și-mi recomandă, deși ea activează în turism aici și are câteva iurte de închiriat, să nu stau.

Să nu stau, zici? Mă uit pe track, următoarea zi de mers ar trebui să mă ducă în alt loc cu ape termale. La Tsenkher, vreo 60 de kilometri mai la nord-vest. Ce-ar fi să mă duc de pe acum? E miezul zilei abia, cât de rău poate să fie drumul încât să n-ajung pe lumină? N-are cum. Așa că mă urc pe Șinerai și-i dau. Din nou, prin imaginația bolnavă a ăluia care a făcut acest track și căruia îi mulțumesc în timp ce îl înjur de tot neamul. Serios, a ales cele mai grele variante de trecut munții, dealurile, râurile. Dar pe cât de grele și de departe de orice altă formă de viață, pe atât de frumoase.

Mă trezesc traversând un câmp pe care nu sunt nici măcar urme c-ar mai fi trecut vreo mașină, cum sunt în general prin Mongolia. Iarbă înaltă, deasă, cu flori de câmp care ajung până la întâlțimea farului motocicletei. Din asta urc pe lângă niște păduri care arată fantastic, mă simt ca Sam cu Frodo în LOTR, și cobor într-o vale mlăștinoasă. Nu mare, cam de un kilometru lungime, kilometru pe care reușesc să îl parcurg în 28 de minute pe ceas. Mlaștină, deh. Trag să mă reculeg la o buză de pădure, lângă niște vulturi pe care-i întrerup de la masă: devorează un stârv de vițel picat la datorie. Sau pe care ei l-au… picat. Dau să mă așez, să mănânc și eu ceva, dar sunt atacat de mii de muște, gâze, gândaci și alte insecte zburătoare. Nu-i nimic, îi dăm mai departe. E frumos tare tot drumul, în topul drumurilor pe care le-am parcurs până acum pe aici. Și nu am washboard deloc, deci merge bine Șineraiu’. Așa că nu trece mult timp și îi bag ultima stângă până la destinație.

Cum să vă zic? Spuneam că la precedentul punct cu ape termale era bazar? Aici e bazar ori cinci, nenicule. Un soi de stațiune montană de la noi, dar una rămasă în 1980. Zero asfalt, drum vălurit și plin de noroaie, tot felul de complexe sovietice atractive precum un cui ruginit, plus miliarde de mașini parcate peste tot. N-am răbdare să investighez și, desigur, aleg prost. Intru pe Google Maps, văd că dintre toate locurile alea doar vreo trei au cont acolo și sunt prezente, aleg locul cu cele mai bune reviews și aia e. Și aia e prost.

Lasă că parchez motocicleta la intrarea în complex, una care e la vreo juma’ de kilometru de iurtă. Lasă că restaurantul e închis și că eu sunt absolut sfârșit de foame și de sete, iar doamna nu vrea să îmi dea nici măcar o apă pentru că ”it’s closed, open in two hours, at five!”. Băi, dar mă simt ca la noi la mare, la o stațiune săracă. E plin, full, sunt oameni peste tot. Iar iurta mea de 155.000 de tugrici, extrem de overpriced, e fix în drumul oamenilor. Unde mai pui că totul pare insalubru în iurta asta, una care e un kitsch. Pentru că spre deosebire de celelalte la care am mai stat, asta nu e făcută cu materiale tradiționale. E o obosiciune acoperită cu folie, motiv pentru care a transpirat pe interior și se văd pete de mucegai. Singurul lucru bun e că patul arată bine, așternuturile miros a curat și perna e mișto. Măcar atât. Apuc să dau bagajele jos, le car cu greu până la iurtă deși văd că alți turiști au parte de ajutor de la angajații complexului, și n-apuc să dau geaca jos de pe mine că începe. Cum ce? Furtuna, nenicule! E tradiție, după ce ajung eu într-un loc începe haosul. Asta apropo de statul la cort. Plouă atât de violent și bate vântul atât de tare încât mă ia cu frisoane doar când mă gândesc că acum aș fi putut sta undeva, la o margine de pădure, într-un cort ieftin închiriat cu 3 euro pe zi. Neah, nu, merci!

Am curent, bag totul la încărcat și mă bag în pat să mă apăr de frig. Văd că pe la alte iurte au trecut angajații să aprindă focul, pe mine s-au pișat. Degeaba am lemne, n-am cu ce să le aprind. Așa că mă îmbrac cu tot ce am și mă culc. Mă piș pe izvoarele lor cu apă termală, nici nu mă uit spre ele, sunt oricum pline de chinezi care fac un haos greu de descris. Abia aștept să vină dimineața, să plec naibii de aici. E păcat, mare păcat, zona e superbă. Ea, natural vorbind. Dar e infestată de cea mai dăunătoare și mai proastă specie care respiră aer pe Pământ, motiv pentru care îmi vine să mă tot duc.

Foamea a fost evitată în această călătorie prin pustiul Mongoliei grație colaborării cu Vivo.