Mereu am zis, după ce terminam de gonit o mie de kilometri pe zi prin Rusia în 2018, că mă voi întoarce cu motocicleta în Mongolia. Și nu doar că am zis, cred că n-a trecut an în care să nu mă gândesc la repetarea momentului. Atunci, călare pe primul F 850 GS care a călcat vreodată țara, parcurgeam un traseu nefericit de scurt în Mongolia.
De ce?
Nu vreau să stric cartea, să dau spoilere, că vine în curând și trebuie să vindem măcar 300-400 de mii de exemplare. Dar pot să mărturisesc acum că foamea cruntă a fost un argument care m-a făcut la acel moment să ies din Mongolia și să intru înapoi în Rusia.
Așadar, am zis că revin în Mongolia și, în anul domnului 2024, am decis să o fac ca un nomad adevărat. Precum unul dintre localnicii pe care îi vedeam acum șase ani prin cei sute și sute de kilometri de pustiu. Călare pe o mobră mică, fragilă, cu care se băgau pe oriunde. Și cu care, mai important, păreau să iasă de oriunde, din orice necaz. A fost, dată fiind situația actuală, și unica variantă.
Mongolia, ca un nomad. Să începem!
Început de iunie 2024. N-am avut zbor mai plăcut și nici n-am dormit mai bine într-un avion decât acum, pe Frankfurt – Ulan Bator cu MIAT Mongolian. O superbitate de 787-9, un Dreamliner relativ nou, care a pus roțile pe asfaltul pistei de lângă capitala Mongoliei la 4:25 dimineața, cu vreo 50 de minute mai devreme decât trebuia. Și fix cât să nu fie lumină suficientă ca să văd eu Mongolia de sus. Dar măcar văd, în zare, în nord, lumina de vară care nu dispare din Siberia. V-am zis în ”Est, spre Siberia”, în Yakutsk (sau Iakuț, get over it!) plecam din disco-bar cu frații mei la trei dimineața pe lumină. Așadar, pe noul și modernul aeroport aflat la vreo 50 de kilometri de Ulan Bator, cu bagajele grele în brațe… sare unu’ pe mine.
Să vă explic.
Am încercat să fac rezervări la vreo patru hoteluri ce păreau mai simandicoase. Vreo 350-450 de lei pe noapte, enorm dacă mă întrebați pe mine. Doar că doi nu mi-au răspuns la întrebarea despre transfer-aeroport, iar unul care a fost suflet curat și mi-a zis să iau un taxi, că e cea mai ieftină variantă, avea review-uri horror. Așa că am găsit, că doar nu-s simandicos, un hotel mai de categoria a doua spre a treia care a comunicat perfect. Mi-au spus oamenii că pot trimite mașină după mine, că mă costă 85.000 de tugrik, mai puțin decât un taxi, și că omul lor va fi acolo la ora la care aterizez. Ei bine, nea Caisă era acolo cu ditamai afișul cu numele meu pe el de spuneai că a venit campionul mondial la motociclism la ei în vizită.
Gata, unchiule. Mă urc în mașina ta ce pare la limita supraviețuirii? Mă urc. Și ne urcăm, în răcoarea dimineții, pe autostrada făcută de chinezi care leagă aeroportul de oraș. Aeroport, dacă nu greșesc, făcut tot cu bani de la chinezi. Greșesc, cică e făcut cu bani de la japonezi. Radioul nu merge, dar unchiu’ are repertoriu, cântă domol așa cât admir eu pe geam, ca ăia mici. Trec zece minute, trec douăzeci, nu mai poate. Prin semne, că el nu vorbește engleză și nici eu limba lui, mă întreabă dacă sunt OK cu fumatul. Al lui, nu în general. Adică să dea drumul la o țigară el, în mașina lui. Sunt, șefule, asta e culmea! Ce vorbești, nene. Zici că i-am băgat 5 ml de adrenalină cu seringa direct în cord. Viață a prins. A dat drumu’ la o mirositoare, pachet chinezesc de țigări, și a dat și vreo 5 decibeli plus la cântat.
Care e problema acum. Eu, cum ar veni, ajung în oraș pe 8 iunie dimineața. Și am cam fost zdreanță și mi-am luat cazare pe 8-9. După orice standarde, ziua mea de cazare începe azi la ora 13. Nu la 6 dimineața, când plănuim noi să ajungem după ce oprim să punem și niște benzină. Am ceva emoții, oi fi dormit eu pe avion, dar tot nu sunt fresh. Nu m-ar coafa o așteptare de 7 ore. Intrăm în oraș, unul care are un trafic intens deși e sâmbătă cu noaptea-n cap, și dăm pe străzi până la hotel. V-am zis, mai de mâna a treia, de afară arată groaznic, dar are pe Booking una dintre cele mai mari note din tot orașul. Sute și sute de clienți mulțumiți. Cobor, plătesc unchiul plus o mică atenție tot sub formă de tugrici scoși din bancomatul din aeroport, și purced.
Hai, mă, ce naiba. De aia au 9.2 pe Booking! Unde pui că mi-a cărat bagajele, repet, de 150 de tone până la etajul 4 (pe sistem rusesc, se numără parterul, deci etajul trei la noi). Ba a zis că mă pot caza și camera… curată lună, așternuturi impecabile, baie impecabilă, aerisită. Da, nu lux, dar nici nu vreau să îmi cresc familia acolo. Planul? Ce plan, am adormit în 30 de secunde.
E 12, nu m-am trezit la 8 așa cum i-am spus băiatului de la recepție. Că el, suflet bun, voia să îmi dea și mic-dejun. E 12, mi-e foame de crăp și am și lucruri de rezolvat. Mai întâi să beau o cafea de calitate, apoi să rezolv cu aragazul. V-am zis că o ard ca nomazii, o să îmi gătesc singur mesele. Mă rog, o să le încălzesc, că sunt deja gătite și ambalate, aduse din România după ce în România au fost aduse de prin Cehia, parcă. Sunt traumatizat de la prima vizită, mâncarea e cel mai stresant aspect al călătoriei mele, aspect de care s-a ocupat Vivo. N-au avut cum să mă binecuvinteze cu o serie de burgeri cu cartofi și sos alb, dar au zis că se vor ocupa să nu știu ce e aia foamea în tura asta. Power!
Cum n-am putut călători cu mini-canistra de gaz, din motive evidente, trebuie să caut una în UB (Ulan Bator, să nu ne mai complicăm atât). Și găsesc. Cafea bună, dar și butelie. Doar că, după ce bat kilometri pe jos hotel – magazin – hotel, constat că nu se pupă cu aragazul meu. Înapoi la magazin pentru aragaz nou. Că avem bani, suntem bogați, risipim. Pentru aragaz și pentru o cartelă, un e-sim de fapt, care îmi acordă 25 de giga de internet pentru 20 de zile cu numai 52 de lei românești.
O scurtă vizită și prin centru, să nu rămânem fără poze, o înghețată la dozator și o cină romantică cu vită și cartofi mai târziu și… somn. Planul pentru mâine e simplu. Am de plecat dimineață în zori cu taxiul, vreo 25 de kilometri, să ajung în curtea doamnei care închiriază motociclete. Acolo o să sortez bagaje, acolo o să le așez și de acolo o să plec într-o primă zi care are o destinație… îndepărtată. Pe hartă nu pare mult, vreo 260 de kilometri, dar am citit că mobrele astea nu duc mai mult de 50 km/h și am și vreo 60 de făcut în off-road. Sper să meargă repede, să nu pierd timpul pe acolo.
Gata, începem tura Mongolia, ca un nomad!
Hai că m-am încălzit cu prima parte! Maestre ! 💪💪💪😆👏👏👏👏
💪