web analytics
GS Coffee Run

GS Coffee Run – Trampolin de la Muerte

“Don’t worry about it” îmi zice Miguel. Sunt deja trei nopți în care dorm cu pauze din cauza traseului pe care îl am de făcut. Și mai rău e că nici nu mă bucur foarte mult de drumul pe care îl bat, de peisajele prin care mă poartă roțile motocicletei, totul pentru că am în minte doar ”El Trampolin de la Muerte”. Urât sentiment. Verific AccuWeather de câteva ori pe zi, caut să mă bag în seamă cu fiecare ospătar, fiecare patron de hotel, fiecare individ pe care îl prind că ar dibui un pic de engleză și cer păreri despre drumul ăsta. Și, așa cum e mai rău într-o situație de acest tip, părerile sunt cât se poate de împărțite. De la ”se poate, e nevoie de atenție”, până la ”nu, nu are rost să riști, e periculos tare”.

Dar ce e, până la urmă, acest drum? Hai să vedem. E foarte important să ne uităm pe o hartă din satelit a Columbiei ca să înțelegem cum stau lucrurile. Anzii Cordilieri se întind din sudul Columbiei, de la granița cu Ecuadorul, și până în nord, la Marea Caraibilor, în trei ”lanțuri” paralele. Evident, asta a făcut ca de-a lungul istoriei populația de pe teritoriul Columbiei să nu fie neapărat uniform distribuită. Trecerea peste munți era extrem de dificilă, așa că unele zone au rămas slab populate. Ei bine, povestea drumului pe care urmează să merg începe, zice lumea, prin 1930, atunci când s-a încercat popularea zonei Amazonia din Columbia. Adică regiunea de la est de Anzii Cordilieri Orientali. În sudul țării, asta a însemnat mutarea populației din văi precum Pasto la est de Mocoa, în Amazon. Totuși, forma pe care o are astăzi drumul dintre Pasto (vest) și Mocoa (est) a luat naștere între 1932 și 1933, atunci când Columbia și Peru au fost într-un scurt război. Din dorința de a avea un mai bun control asupra granițelor ei de sud, în special în zona Amazonia, Columbia a dat verde construirii acestui drum printr-o zonă extrem de neprietenoasă. Evident, ruta trebuia folosită pentru transportarea rapidă a trupelor din vestul mai ”civilizat” și populat în zona de sud, sud-est, acolo unde era miezul conflictului armat cu Peru.

Ce a ieșit? Păi s-o luăm de la est, adică de la Mocoa spre Pasto, așa cum voi merge eu. Porțiunea de urcat în munte începe la vreo 15 kilometri după orașul Mocoa și se termină la intrarea în orașul San Francisco. Deci vreo 65, rotunjit, de kilometri. Se estimează că sunt circa 20 de curbe la fiecare kilometru, drumul scobit practic în buza muntelui are o lățime de trei metri, patru în zonele fericite. E singura modalitate prin care oamenii pot ajunge din zona Mocoa în zona Pasto (sau invers, desigur) fără a face un ocol considerabil. Practic, ca să punem și cifre unde ne stau cuvintele, pe acest drum sunt vreo 150 de kilometri între cele două orașe. Dacă alegi o variantă mai sigură și mai asfaltată trebuie să te duci mai prin nord, via Pitalito și Popayan, iar drumul devine unul de 550 de kilometri. Altă variantă nu-i.

Și de unde temerile mele? Păi e simplu, trebuie doar să dați o căutare pe YouTube după ”Trampolin de la Muerte”. Dat fiind faptul că drumul e așa cum e, că urcă până spre 3000 de metri altitudine, că precipitațiile sunt din belșug, accidentele sunt în număr foarte mare. Pericolele principale sunt alunecările dese de teren, viiturile care vin de pe versanți și aruncă în hău, în râpă, tot ce prind, dar și accidentele între mașini. Pe cea mai mare parte a acestui drum nu e loc de două mașini. Adică trebuie negociat foarte bine mersul astfel încât să nu te întâlnești, bot în bot, cu unul de pe sens invers.

Dimineața în Mocoa. Am avut trei recepționeri diferiți la hotelul la care m-am cazat. Evident, toți au fost chestionați pe tema abordării acestui traseu împreună cu al meu R 1250 GS Adventure. Până dimineață scorul era 1-1. Dimineață, la cafea, al treilea recepționer îmi spune că e strâns, că a plouat mult și că e posibil să fie dificil. Dar n-am stare să mă întorc pe același drum spre nord, așa că-s decis să intru pe drum. Ruta 10 îi spune, căci Trampolin de la Muerte e doar un sector din acest lung drum. Nu ajută moralului faptul că până pe la 7 dimineața a plouat torențial și că beau cafeaua cu privelișea vârfului de munte acoperit de nori, dar ce se poate întâmpla? Sunt rațional, dacă urc și devine nasol mă întorc și… aia e.

Ajung la finalul asfaltului în jumătate de oră și începe porțiunea care mi-a pricinuit atât de multe ore de nesomn. Nu mai e asfalt, e un pietriș compactat bine în pământ. Nu i-aș spune macadam, că nu-s generos, dar e abordabil. Motocicleta în modul ”Enduro”, grijă și urcăm. Și urcăm, urcăm, încep să văd că nu-s povești alea cu 20 de curbe pe kilometru. Și curbe strânse, ace de păr, nu viraje simple. Nu trece mult timp și ajung la prima situație. SITUAȚIE, adică. Viraj la dreapta distrus de viitura de peste noapte. La ora 9 dimineață, când sunt eu la fața locului, e coadă de 20 de mașini pe fiecare sens care așteaptă un excavator harnic. Cum se repară situația? Păi excavatorul excavează pământ cu bolovani din munte și varsă cupe după cupe în locul în care era drum și acum e doar un râu de munte nervos și maro. Durează cam jumătate de oră așteptarea până când șoferul utilajului face semn că doar motocicletele pot să treacă. Se reped ăștia mici pe chinezăriile de 125 cmc și primesc și eu verde. Partea mișto cu R 1250 GS/A spre deosebire de F 850 GS/A, adică modelele pe care le-am tot avut în anii ăștia (Reus, Sancho și Reyna pentru cine le mai știe după nume) e că 1250-urile sunt niște uzine. Motoarele boxer, în treapta 1 a cutiei, n-au nevoie de accelerație pentru a ține motocicleta în mișcare. Și asta ajută mult, mai ales în situații de tipul ăsta. Mă concentrez să aleg cea mai bună urmă prin mormanul de noroi și bolovani așternut de excavator peste apa râului, iar motocicleta avansează singură, cu 10 km/h. Am nevoie de gaz doar când trebuie să urc înapoi pe ”mal” și totul merge perfect.

Urmează ”Trampolin de la Muerte”. Ei bine, denumirea asta e dată unu mic sector, estimez eu că-s vreo 10 kilometri, în care curbele sunt extrem de strânse, vizibilitatea în ele e zero, iar drumul lat de trei metri are pe o parte muntele și pe partea cealaltă o râpă de sute de metri adâncime. Și, îmi dau seama imediat, numele nu are legătură cu dificultatea drumului. A suprafeței de rulare, dacă vreți. Nu asta e Trampolin de la Muerte. Denumirea vine de la multitudinea de cazuri în care șoferii au plonjat în hău. Și e foaaarte ușor să o faci. Mergi prea aproape de margine? Se poate surpa în orice moment și cazi. Intri prea tare într-o curbă și nu mai poți frâna? Sari! Eviți o groapă? Cazi. Te ia apa, te prinde alunecarea de teren? Adio, mamă!

Strategia e simplă. Înainte de fiecare ac de păr claxonez cu sete. E semnalul pentru cei care vin din sens opus, să știe că e nevoie de precauție. Și funcționează, de cele mai multe ori mă întâlnesc cu mașini sau camioane deja oprite care îmi fac loc să trec. Problema e când nu am parte de parteneri de trafic amabili, atunci ne trezim bot în bot, la 2800 de metri altitudine, și trebuie cumva să ne strecurăm unul pe lângă celălalt. Dacă am bulan și nimeresc muntele pe dreapta e mai ok pentru pitpalac, nu am emoții, mă lipesc de munte și aștept să treacă atelajul. Rău e când ai muntele în stânga, deci rulezi pe marginea cu hăul, atunci te rogi la toți dumnezeii să se rezolve bine ecuația.

Am noroc de vreme. Pe jos e ud, dar nu e noroi. Pietrele stau destul de bine înfipte în pământ, am aderență, iar o viteză de 20 km/h îmi asigură și opririle de urgență. Sunt câteva situații în care trebuie să mă lipesc de munte ca să treacă niște camioane, sunt câteva situații în care trec cu morcov prin șuvoaiele ce vin din munte și spală drumul, dar merge treaba. Cu tot cu opriri, cei 65 de kilometri îmi consumă aproape cinci ore din zi. După ”Trampolin de la Muerte” lucrurile se relaxează, e nevoie doar de maximă atenție în curbe, altfel drumul parcă mai capătă un metru lățime și e și mai uscat, astfel că aderența se mărește. Bine, asta înseamnă și că șoferii columbieni și-o caută și vor să bea șpriț cu Andres Escobar, se merge cu o viteză care-mi zbârlește părul pe mâini, dar rămân concentrat.

Cred că asta e cheia. Nu e cel mai dificil drum pe care l-am făcut în viața mea. De fapt, nu intră în prima jumătate într-un astfel de clasament, de top. Chiar și în România am avut sectoare incomparabil mai dificile. În Siberia, la începutul Drumului Oaselor, am făcut vreo 125 de kilometri în 12 ore. Crunt, îngrozitor, am mers prin nisip și praf de voiam să mă arunc în aer cu tot cu motocicletă. Prin Mongolia m-am zbătut tot așa, 10-12 ore, pentru vreo 150 de kilometri doar de washboarding. A fost momentul în care am făcut cruce că neamțul a construit asemenea motocicletă, nu îmi imaginam cum de a rămas într-o singură bucată. Google washboarding și imaginați-vă asta preț de 150 de kilometri. Aici nu drumul, suprafața pe care rulezi, e problema. Ci faptul că până nu ieși la asfalt nu ai dreptul la relaxare. Și asta e diferit față de exemplele de mai sus. Nu prea poți opri, nu te poți uita după păsărele, nu trebuie să te lași să tragi mai tare de gaz deși poate că ți se pare că e loc. Nu e cel mai dificil drum pe care l-am făcut cu motocicleta, dar cu certitudine e cel mai periculos. Orice greșeală înseamnă, cel mai probabil, moarte. Și aici intervine experiența, că n-am mers ca tiriștii prin toată lumea asta degeaba pe motor.

Am avut noroc. N-am prea avut ceață, n-am avut ploaie, viiturile nu au fost foarte mari și nici extrem de mult trafic n-a fost. Trampolin de la Muerte, mission accomplished. Până la urmă a avut dreptate Miguel. Ce se întâmpla dacă ploua mai rău? Nu mai avea dreptate și îl înjuram în trei limbi diferite. Dar n-a fost cazul. Din San Francisco, după o pauză de masă la o cârciumă în care localnicii s-au strâns lângă motocicletă ca la urs, am ca destinație Laguna de la Cocha. Adică un lac uriaș, al doilea ca suprafață din Columbia, format pe un crater vulcanic, într-o vale. Arată minunat, e o combinație de Amazon cu Elveția și de Bucovina cu o bucată de Alpi. Booking.com oferă fix zero variante de cazare în zonă, așa că o iau cătinel și trag la cel mai mare și mai frumos hotel, ăla cu view-ul cel mai al naibii, fix pe mal. Costă suspect de puțin, vreo 140.000 de pesos, și îmi dau seama că e justificat. E ca la noi, pe la Sovata sau prin alte locuri de tipul ăsta. Un hotel care a fost mișto acum 160 de ani, când a fost construit, dar în care nu s-a mai băgat un franc de atunci. Adică am view, am atmosferă, dar stau într-o ruină. Măcar e curat, lună chiar, și avem apă caldă să mă spăl de trambulinele morții.

GS Coffee Run este un proiect susținut de BMW Motorrad România.

2 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.